Drama Mănăstirii Văcărești: Mavrocordat, Patriarhul Iustin, Ceaușescu, Sergiu Nicolaescu

Ctitorită de către unul dintre cei mai inteligenți domni ai istoriei noastre, Nicolae Mavrocordat, Mănăstirea Văcărești a fost, multă vreme, nu numai un locaș de liniște și de rugăciune, ci și un centru al culturii: cu tiparniță, cu o bibliotecă impresionantă, cu săli în care se studiau limbile pământului. A devenit pușcărie, a fost refuzată ca sediu al BOR chiar de către patriarh, Sergiu Nicolaescu a turnat un film în ea cu tancuri și aruncătoare de flăcări, pângărind-o, și a sfârșit prin a fi rasă de pe suprafața pământului de Crăciunul din 1986, deși multe minți luminate la mansardă au încercat s-o salveze de la demolare...

 

Mănăstirea Văcărești în iarna lui 1986, la capăt de viață

 

Nicolae Alexandru Mavrocordat se trăgea din Constantinopol, de unde plecase în viață la 1680. Fiu de mare dragoman, se înrudea, prin bunica sa, urmașa lui Alexandru Iliaș, cu familia Mușatinilor. Om cult, vorbitor de limbi străine, iubea istoria, filosofia. Avea să fie de două ori domn al Moldovei și tot de atâtea ori al Țării Românești.

”Uns” în decembrie 1715, ajunge în București pe 30 ianuarie 1716. Se gândește, imediat, ca fanariot luminat ce se găsește, să purcedă la ridicarea unui măreț locaș de rugăciune, ce să folosească și ca reședință domnească. Vrea ceva care, prin bun gust, prin dimensiuni, să-l reprezinte. Pentru impozanta ctitorie merge pe coama ”Dealului Văcărești”, în fapt un promontoriu al cornișei tereasei inferioare a Dâmboviței, ce domina Bucureștii în partea de SE. Nici azi etimologii și istoricii nu-s puși de acord: unii susțin că numele zonei se datora faptului că moșia ar fi aparținut familiei boierilor Văcărești, alții spun că nu există nicio legătură și că toponimul vine de la creșterea vitelor și de la birul ce se plătea, pe vremurii – ”văcăritul”.

Construcția Mănăstirii Văcărești pleacă la drum la început de 1716, dar e oprită în noiembrie, pentru că domnul este răpit de către un detașament austriac, după ce e prins la Sibiu. După Pacea de la Passarowitz, din 1718, și după detenția din Ardeal, este eliberat și ”uns” domn a doua oară. Scrie ”Sfaturi” (manuscris), ”Despre datorii” (lucrare tipărită la Londra), ”Cuvânt împotriva nicotinei” (Iași, 1786), ”Precuvântări la actele patriarhalicești” (manuscris). Continuă lucrările la Ansamblu, care sunte terminate în 1722.

Pe 24 septembrie 1724 Mănăstirea Văcărești este târnosită, cu hramul ”Sfânta Troiță”. Clădirea-i grandioasă, cu elemente arhitectonice brâncovenești, specifice vremurilor, dar și cu influențe ale barocului muntean.

În a sa dragoste pentru cultură, domnul înființase, aici, o școală în limba elenă și adusese o tiparniță, de sub teascurile căreia aveau să apară multe documente importante. Naște o bibliotecă imensă, una dintre cele mai complete din Europa acele epoci, un catalog din 1723 confirmând 237 de autori prezenți!!! Din păcate, Mavrocordat, care învățase limba română, se stinge, bolnav de ciumă, la 14 septembrie 1730, la București. Mulți spun că a fost otrăvit. Este coborât la cele veșnice la Mănăstirea Văcărești, într-un frumos mormânt de marmură. Tot din păcate, imediat după a sa plecare, biblioteca se împrăștie...

În 1736, Constantin Mavrocordat, fiul său, omul cu cele mai multe domnii din istoria noastră – șase în Țara Românească, patru în Moldova – aduce completări Ansamblului. Ridică un paraclis impresionant, o adevărată minune arhitectonică, pe latura de răsărit, plus câteva clădiri ce aveau să formeze o nouă incintă, mai mică, în partea de apus a celei dintâi.

Pe la 1786, cronicarii scriu că Nicolae Mavrogheni, noul domnitor în Țara Românească, plecase cu alai fastuos, întins pe zeci de metri, de la Mănăstirea Văcărești, apucând-o spre Podul Șerban Vodă, semn că locul continua să aibă o importanță covârșitoare.


Rușii o transformă-n pușcărie!

Anii trec. La 1848, în noiembrie, armata rusă de ocupație aduce la Văcărești, la ordinul generalului A. Lüders, 92 de deținuți revoluționari, ”temporar”. Peste ceva timp, la 1864, an al marilor răscoale țărănești, guvernul conservatori începe a încarcera aici amărâții arestuiți, iar întregul ansamblu monastic este transformat, oficial, în penitenciar. Pentru că se ”investește” în noua formă, arhitectura originală este mult alterată. Aici încep să ajungă deținuții de la Penitenciarul Dealul Spirii, desființat din cauza unei epidemii de ciumă. Din 1868, vorbim despre Închisoarea Văcărești. Până în 1973...

Multe capete luminate ajung, aici. N.T. Orășanu, chiar pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Apoi Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi (ca o ironie, poetul avea să se mute, mai apoi, la Mărțișor, peste stradă), Ioan Slavici, Mircea Damian, episcopul greco-catolic Vasile Aftenie, dar și Corneliu Zelea Codreanu, cel despre care se spune că ar fi dat numele organizației întemeiate, ”Legiunea Arhanghelului Mihail”, după ce a văzut icoana sfântului pe ușa din dreapta a iconostasului bisericii mari de la Văcărești...

Dem I. Dobrescu, care-i primare peste București între februarie 1929 și ianuarie 1934, e de părere că Mănăstirea Văcărești, ”cu superba ei priveliște, cu frumosul bulevard”, nu mai poate fi penitenciar și propune care ea să devină ”reședință a Patriarhiei noastre”, considerând că instituțiile acesteia erau prea ”înghesuite” în Dealul de la Piața Unirii. Dar cel de-al Doilea Război Mondial îi curmă planurile.

 

  • ”În frig şi noroi

Trec hoţii-n convoi, câte doi,

Cu lanţuri târâş de picioare,

Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.

 

Fiertura e gata.

E seară. E ploaie.

O lingură grea, cât lopata,

Dă ciorba din doua hârdaie.

 

Câţiva au ucis,

Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis.

Totuna-i ce faci:

Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci.

 

Livizi ca strigoii şi șui,

Strâmbaţi de la umeri, din şold și picior,

În blidul fierbinte cu aburi gălbui

Îşi duc parcă sângele lor”.

 

Tudor Arghezi, fost locatar al Penitenciarului Văcărești și poezia ”Cina”, înclusă în volumul ”Flori de mucigai” (1931)

 

În 1973, Șahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, vine la București și, în cadrul vizitei, îi sugerează lui Nicolae Ceaușescu ideea fondării unui muzeu de artă religioasă. Mănăstirea Văcărești e sub oblăduirea Direcției Penitenciarelor, aceasta construia, pe Calea Rahovei, o nouă închisoare, astfel că Ansamblul e desemnat ca loc al viitorului muzeu iar lucrările de restaurare pleacă la drum.

Vreme de trei ani, între 1974 și 1977, un colectiv de specialiști păstorit de către arhitectul Liana Bilciurescu restaurează partea estică. Apoi se petrece ceva ciudat. Vine cutremurul din 4 martie 1977, biserica nu este afectată semnificativ, dar, cu toate acestea, Comisia Monumentelor Istorice dispare, iar șantierul de restaurare de la Văcărești este oprit! În zonă vine arhitectul Gheorghe Leahu, care răspundea, pe atunci, de numeroase lucrări din Berceni, Olteniței, Piața Sudului. Vrea să afle ce se ascunde în spatele zidurilor groase. Pe atunci, omul nici nu bănuia că avea să fie autorul celei mai dramatice mărturii despre distrugerea Ansamblului.

La finele lui 1977, latura de est, cu Galeria pe două nivele, Casa Domnească, Paraclisul și cu o parte din Stăreție, erau aproape în întregime restaurate. Este momentul în care se spune: Stop! Multe dintre clădirile bucureștene sunt afectate de seism, așa că Nicolae Ceaușescu decide mari ”prefaceri” în viața urbei lui Bucur. Începe cea mai neagră perioadă din viața Mănăstirii Văcărești...

 

Iustin Moisescu nu o vrea drept sediu de Patriarhie!

Pe 2 decembrie 1984, când capitala se transformase vizibil, Ceaușescu face o vizită neanunțată. Unii spun că ura acest loc, pentru că aici fusese arestuit pe perioada ilegalismului, dar lucrurile nu stau chiar așa. În 1979, clădirile trecuseră în patrimoniul Muzeunul de Artă al RSR, cu intenția de a se organiza, aici, expoziții de artă feudală. În 1982, apăruse ideea unui centru ecumenic, apoi se vorbise despre un posibil nou sediu al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. În a doua zi a lui decembrie 1984, dictatorul vine la Văcărești însoțit de cel de-al patrulea Patriarh BOR, Iustin Moisescu (1977 -1986). Dictatorul îi propune acestuia să facă din Văcărești un Institut Teologic, argumentând că pentru lucrare există bani de la UNESCO. Iustin refuză! Îi este teamă să primească Ansamblul doar parțial renovat. Mai mult, se gândește că dacă va accepta, Ceaușescu îi va comunica faptul că tocmai s-a ales cu noul sediu al Patriarhiei, ori el nu concepe să-și desfășoare activitatea în clădiri vechi de peste două secole și jumătate. Cerberii din jurul dictatorului aveau să confirme faptul că acesta s-a arătat supărat de refuz. Nu trece la decizii concrete, dar locul pare condamnat.

 

Macheta Mănăstirii Văcărești, din perioada de aur a acestia, care arată maestuozitatea Ansamblului

 

E momentul în care o mână de intelectuali decide să ia atitudine. Constantin Noica, Mihail Șora, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Geo Bogza ori Răzvan Theodorescu semnează un memoriu pentru salvarea lăcașului de cult. La un moment dat, istoricul de artă Dinu C. Ciurescu, care știe că Iustin este un apropiat la cuplului dictatorial, chiar dacă acesta urăște Biserica în toate formele ei, crede că o semnătură acestuia pe scrisoare de nemulțumire ar da bine. Se prezintă la audiență, spune ce și cum. Este refuzat și jignit. ”Mă, voi semănați cu fugarii de la Europa Liberă!”. Soarta Mănăstirii Văcărești pare pecetluită.

  • ”Hotărârea conducerii de partid și de stat de a construi un centru civic, pe măsura imperativelor epocii pe care o trăim, a fost întâmpinată cu reală bucurie de locuitorii Capitalei. Nu există niciun motiv de supărare, ci dimpotrivă, cetățenii orașului se mândresc să participe în mod direct la o lucrare pe cât de nobilă, pe atât de utilă... Capitala României trăiește, acum, cel mai frumos moment urbanistic din întreaga sa existență, iar bucuria locuitorilor săi nu poate fi adumbrită de nicio propagandă ostilă și mincinoasă”

Corneliu Vadim Tudor, în ”Săptămâna”, material pe nouă coloane, 1986

 

Dumitru Argint, un preot cu un suflet chinuit precum viața mănăstirii, oficiază ultimele slujbe. Fusese pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, primise multe decorații, printre care și ”Steaua României”. Din 17 iulie 1947 slujea la Mănăstirea Văcărești. Aici exista și închisoarea, iar deținuții – unii dintre ei – aveau voie să asiste la slujbe. Îi dădeau bilețele preotului, pentru ca acesta să ajungă la familie. Cineva a turnat. Pe 10 august 1948, părintele Argint a fost arestat. A primit patru ani și șase luni pentru ”multiplicarea de publicațiuni interzise”, apoi i s-au mai adăugat încă cinic ani. Avea să se reîntoarcă în preoție abia în 1966, fiind chemat la Domnul pe 16 mai 1988, la 81 de ani.

Și mai este ceva ce trebuie amintit! Sergiu Nicolaescu, marele regizor, auzise depre planurile de demolare. Însă, în primăvara lui 1985, buldozerele nu au intrat, încă, în ansamblul arhitectural. Făcuse, în 1969, după cartea lui Petru Vintilă, ”Castelul Condamnaților”, dar vrea să continue șirul cu armata română eliberatoare. Are scenariul de la Titus Popovici, se apucă de ”Noi, cei din linia întâi”. Cu regretatul George Alexandru, cu Anda Onesa, Valentin Uritescu, Ion Besoiu ori Mircea Albulescu. Adrian Enescu, autorul celebrei ”Bună seara, iubito!”, e autorul muzicii. Se trag cadre la Cota 2000, în Sinaia, apoi.. la Mănăstirea Văcărești!

 

Mănăstirea, în mijlocul lui decembrie 1986

 

Istoricul Panait I. Panaite este, la acea oră, directorul Muzeului de Istorie. Află de devizul filmului, aruncă un ochi peste el și se îngrozește: pe acele locuri urmează să apară soldați, vehicule grele, tunuri, tancuri, precum și aruncătoare de flăcări!!! Se vor bubui petarde, fum, tot meniul. Face două întâmpinări, dar fie toți consideră că, oricum, Ansamblul este condamnat, așa că, deși sună sinistru, o pagubă în plus nu mai contează, ori puterea lui Sergiu Nicolaescu este prea mare: nimeni nu citește acele documente și, în martie, se dă drumul la filmări. În vârtejul tururilor de manivelă, se produce fracturarea crucii de marmură a ctitorului mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat. Fumul dens arde picturile, lactătele paraclisului sunt forțate, ușile altarului Bisericii Mari sunt trântite la pământ.

Se citesc comunicate la ”Radio Europa Liberă”, unele organizații internaționale de profil trimit depeșe către conducerea statului. În van. Iustin Moisescu se stinge la 76 de ani, pe 31 iulie 1986, fix în perioada în care buldozerele își ascuțeau colții. Bătrânii locului vorbesc și despre un blestem... Între 11 și 15 decembrie 1986 totul dispare, iar în ianuarie 1987 locul este arat. Peste 250 de ani de istorie erau șterși cu buretele în câteva luni...

  • ”Pe 11 decembrie 1986, după-amaiza, înainte de înserare, când nu te mai puteai apropa de fosta mănăstire din cauza cordoanelor de securiști și de militari ce înconjurau zona, am trecut cu jale în suflet, prin Piața Sudului, să-mi iau rămas bun de la fostul monument. Întreaga incintă din față nu mai exista: Casa sau Palatul Domnesc și Stăreția erau fără acoperișuri și fără zidurile de la etaje, din biserică se smulgeau ferestrele, lăsând mari oribte negre în zidurile sfărmate. Până pe 15 decembrie 1986, în preajma Crăciunului, terenul pe care fusese ridicată, între ani 1716-1740, falnica mănăstire, era complet liber, totul fusese ras de pe suprafața pământului”.

Gh. Leahu, ”Distrugerea Mănăstirii Văcărești”

 

Deși nu e voie, câțiva specialiști cu inimă încep să facă inventarul la ceea ce s-a mai putut salva. Din 2000 de metri pătrați de pictură murală, Cerul a iertat doar 100. 24 de fresce mari aveau să fie restaurate între 1990-2008, ajungând în custodia Muzeului Municipiului București. Un fragment ceva mai mare a parcat la Mănăstirea Stavropoleos. La Palatul Mogoșoaia, sub scara cea mare, își găsește odihnă o machetă a dispărutei Mănăstiri Văcărești. Pentru că nu există un spațiu de depozitara adecvat, fragmente din sculpturile salvate sunt păstrate afară, în fosta livadă, într-un șopron impovizat, pe malul lacului...

Ceaușescu dorea să construiască acolo un complex grandios, cu sală pentru sport și pentru congrese cu 12.000 de locuri. Până în decembrie 1989 au fost realizate diferite lucrări de infrastructură, cu subsoluri multiple, care, însă, aveau să rămână la stadiul de șantier. Oamenii locului au furat tot ceea ce s-a găsit. Astăzi, din gloria de odinioară a faimosului Ansamblu nu a mai rămas nimic: doar o vedere aeriană și o adresă simplă: Calea Văcărești, nr. 391-393. Atât! Până și dealul pare că a dispărut...

 

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: