Drama lui Tudor Vladimirescu: soția i-a fost ucisă în noaptea nunții!

Cunoscut drept conducător al Revoluției de la 1821, Domnul Tudor a trăit, de fapt, două tragedii. Prima sa mare iubire, nevasta unui prieten din tinerețe, i-a păcălit pe ambii, decedând din pricina uei boli de plămâni. Și azi se spune că Maxincuța, fiica rămasă, ar fi fost al lui Tudor. Când zicea că nu se va mai îndrăgosti niciodată, prinsese drag de sora lui Iancu Jianu, pandur alături de care luptase. Dar fata, Florica, avea să fie siluită și ucisă chiar în noaptea nunții, la Surpatele, în Vâlcea. Povestea tristă a unui erou stins la doar 40 de ani...

 

Tudor a fost ridicat din tabăra de la Golești, inițial pentru o întâlnire cu Ipsilanti, ce avea să se transforme, mai apoi, într-o crimă...

 

 

”Om de statură mai mult înalt decât mijloc, talia bine proporționată, fața blondă, mustața galbenă, părul castaniu, obrazul, mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici prea slab”, așa cum îl descria marele Nicolae Iorga, Tudor Vladimirescu se trăgea dintr-o familie de moșneni, țărani liberi, din Cerneți, Mehedinți. Constantin se luase cu Ioana, fiica preotului Grigore Bondoc din Vladimiri, Gorj, cu care avusese trei copilași. Unul dintre aceștia era Theodor, cum avea să fie Tudor trecut în documenturile vremurilor...

Copilăria de pe la 1785 și-a petrecut-o la casa părintească, unde preotul satului, Pârvu Ciuhoi, se chinuia să-i învețe carte pe prichindei. A ajuns, mai apoi, pe la un 13-14 ani, la Craiova. S-a băgat, cu simbrie, în slujba Ioan Glogoveanu, cu moșii multe și mari prin satele de pe acolo, dar și cu case în Târgul Iovului. Boierul, când îl mirosi sprinten la minte, îl dădu să prindă carte alături de puiul său, Nicolae.

De Tudor se ”lipeau” repede toate lucrurile, așa că la 18 ani era deja administrator al moșiilor de la Glogova și de la Baia-de-Aramă. Făcea negoț în Transilvania, unde era obligat să se descurce fie în ungurește, fie în germană.

Pe vremea aceea, oamenii Pașei din Vidin, Osman Pazvantoglu, cel care avea să fie cunoscut drept ”Pazvante Chioru”, atacau des Oltenia. Așa că la începutul primei sale domnii în Țara Românească, domnitorul Constantin Ipsilanti trimise vorbă după Tudor: auzise că e vrednic, descurcăreț, așa că-l pusese să adune un corp de volintiri – cei cărora li se zicea, mai încolo, panduri – pentru a putea apăra zona.

În civilie, boierul Glogoveanu se stinsese. Lăsase în urmă pe Nicolae, fiul său, bun prieten cu Tudor. Urmașa banului Costache Ghica, Elena, se căsătorise cu urmașul ciocoiului de-l angajase pe viitorul revoluționar. Fată frumoasă, cultă, cum pe lume alta nu-i, icoană în alta s-o pui, la închinat. Plăpândă fiind, plecase în Rusia, să se caute de sănătate. Nicolae îl dăduse pe Tudor ca om de încredere, dar cei doi, muritori fiind, se cam îndrăgostiseră unul de celălalt. Babele ziceau chiar că Maxincuța, fata Elenei, ar fi fost a lui... Tudor, atât de mare era asemănarea. Doar că la un moment dat, acesta a simțit că doamna ce purta prenumele ființei ce zguduise Troia, îl înșela atât pe el, cât și pe soțul legitim din dotare, cu caimacamul Craiovei, cu care ”vorbea” prin intermediul unor scrisori...

Tudor se dădu, la un moment dat, bolnav, rămăsese pe acasă și pusese mâna pe depeșele respective... Furios, caimacamul dădu ordin ispravnicilor să-l prinză și să-l aducă dinaintea sa, viu au mort.

Dar eroul nostru era descurcăreț. Merse degrab’ la Regep Pașa, comandantul garnizoanei turcești staționată la pe insula Ada-Kaleh, care-l știa de om bun la toate, iar acesta trimise vorbă la Ipsilanti să-l primească și, în plus, să-i deie o slujbă importantă.

 

Eroul din Războiul ruso-turc se îndrăgostește iară

Pe Tudor îl găsim, așadar, mare comis pe la 1806, apoi vătaf, staroste peste grănicerii de la Cloșani, un an mai târziu... Dar Războiul ruso-turc pornise, deja, la drum, așa că nu mai era vreme nici de iubiri, nici de intrigi.

Tudor, cel din Vladimir, devenit, acum, Vladimirescu, avea să lupte în conflagrația ce dura șase ani, de partea rușilor, la Ruse, la Plevna, la Cladova ori Negotin. Conform cronicilor, cucerirea Rahovei se datorează faptelor sale de vitejie:

”În aceste lupte, pandurii lui Tudor, toți oameni înalți de statură și cu o înfățișare fioroasă, călări pe cai mici, oltenești, iuși ca vântul, au speriat până și pe zaibegii Turcilor, cei cu cealmalele pe cap cât claia, și pe arapii negri și buzați. Cei ce se repezeau la iureș peste panduri cu iataganul în dinți și cu pistoalele întinse în amândoup mâinile, pe caii lor focoși și cu cercei în urechi și în vârful nasului. Iar Tudor, căpitanul nostru, care nu râdea niciodată, când auzea că vin Turcii asupra noastră, începea să cânte și să joace ca un copil. Intra în foc, Domnule, parcar fi mers la nuntă”.

Pentru faptele sale de bravură, Vladimirescu a fost decorat cu Ordinul Sfântului Vladimir cu Spade. Dar turcii nu se lasă. Sultanul Mahmud al II-lea îl vrea mort, așa că trimite iscoade. Tudor apucă să fugă la Viena, iar capugiul turc taie capul unui țăran și-l duce la Constantinopol, arătând că ghiaurul e mort. Aici află, pentru prima dată, de eteriști și de dorința lor de a-și întemeia o țară independentă de Imperiul Otoman, gând ce-i intră în suflet.

Dar Nicolae Glogoveanu îl află printre habsburgi. Elena e grav bolnavă, pe patul de moarte. Ftizia a terminat-o, iar frumoasa domniță se stinge la 17 mai 1814. Nu știm dacă Vladimirescu a mai aflat-o-n viață, dar Tudor e zdruncinat olecuță. E însărcinat să se ocupe de îngropciune, de avere, de toate cele. Vrea s-o aducă în țară pe Maxincuța, dar bunicul fetei, banul Costache Ghica, nici nu vrea să auză, așa că e nevoit să întoarcă, singur, la Cloșani, unde Caragea Vodă îl unge, iară, vătaf de plai.

Să ne dea voie cetitoriul să ne oprim puțin din istă goană nebună.

După plecarea Elenei, Tudor zice că nu se va mai îndrăgosti niciodată. Se ”ascunde” în afacerile sale, în negoțul cu animale, se trage la moșia de la Cerneți. Face puține vizite prietenilor. Într-una dintre acestea, prin miez de 1819, se găsește cu sora cea mică a lui Iancu Jianu, haiduc și boier mărunt, fostul lui căpitan din regimentul de panduri.

”Amândoi luptaseră cu Turcia, amândoi nutreau aceleași speranțe într-o țară liberă și civilizată. Curând, cei doi au mai descoperit o legătură între ei. De câte ori era primit în casa Jienilor, Vladimirescu se înmuia, devenea mai blând și privea pe furiș la sora mai mică a vestitului haiduc, Florica. Dacă în alte familii Vladimirescu refuza să stea jos, ca să nu trebuiască să se scoale înaintea ciocoilor, și privea aspru, cu ochi de tăciune, pe care puțină lume îi putea suporta, în casa Jienilor era un adevărat mielușel,” scria A. Caragea.

Tudor cere acceptul lui Iancu și se logodește cu Florica, la Mănăstirea Surpatele din Vâlcea. Iubea din nou...

Dar turcii cunosc tot...

Și zice tot Caragea: ”Guvernatorul Olteniei, serdarul Stoica, omul otomanilor, a decis să strice petrecerea celor două familii și să dea o palmă <<câinelui de Vladimirescu>>, cum îi spunea el. Fără să știe ce-l așteaptă, Tudor se pregătea de nuntă și renunțase la obișnuitele sale gărzi înarmate. Astfel, în noapte logodnei, Florica a fost răpită și violată de monstruosul serdar. A fost găsită câteva zile mai tîrziu, murind în brațele logodnicului său, din cauza șocului cumplit pe care l-a suferit”.

Florica a fost înmormântată de un Tudor care plângea și de fratele său, chiar acolo, la Surpatele, unde avusese loc logodna. L-au prins și l-au ucis imediat pe Stoica. De atunci, circulă legenda că acesta a fost omorât chiar pe mormântul fetei...

”Tudor i-a spus lui Jianu că el de acum nu mai are altă iubire decât țara, că nu-i este dat să aibă altă soție și copii ca unui om normal, că a îmbrăcat cămașa morții pentru țară. Ultimul act făcut de cei doi eroi a fost prinderea serdarului Stoica și uciderea lui. Șase luni mai târziu, Tudor Vladimirescu pornea Revoluția de la 1821, care să-i măture din țară pe toți ciocoii și asupritorii (...) și parcă în glasul acesta mânios azuim gândul de dor după Florica Jianu, soția sa răpită”.

Îi urăște, din ce în ce mai mult, pe otomani, vrea să se desfacă de fanarioți. E chemat la București de către Constantin Samurcaș, membru de frunte al Eteriei, pe carte o cunoaște de la Viena, și acceptă să-i răscoale pe țărani. Trebuie să-i adune, din nou, pe panduri, trimiși acasă din ordinul lui Caragea. Îi reorganizează, merge după ei, le promite ”leafă și slobozenie”.

 

Emanoil Petruț face un rol epocal în rolul lui Tudor (1963), peliculă ce avea să deschidă ”Epopeea cinematografică națională”

 

E 4 februarie 1821 când emite ”Proclamația de la Padeș”. E adresată întregului norod din Țara Românească. Cere împărțirea pământului boierilor și a mănăstirilor către țărănime, vrea dreptate! E dibaci, trimite scrisoare Porții Otomane. Scrie acolo că nu s-a ridicat contra stăpânirii turcești, cu împotriva boierilor care ”ne-au mâncat dreptățile noastre”. Sărmanii reacționează imediat, Vladimirescu fiind ”salutat de popor ca un mântuitor și un zeu ocrotitor”.

E 21 martie când intră în București în fruntea undei armate de 3.000 de panduri și 1.500 de arnăuți. Nu se înțelege cu Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, pentru că acesta nu vrea doar eliberarea grecilor, ci și să conducă și un principat unit Moldavo-Muntean, sub numele de ”Dacia”. Tudor e nevoie să lupte de unul singur. La final de martie 1821 se proclamă Domn al Țării Românești în fața Mănăstirii de la Cotroceni, în timpul unei slujbe religioase oficiată de Episcopul Ilarion. Daravelile-s încurcate. Vladimirescu vrea suportul turcilor în lupta cu Ipsilanti, dar aceștia-i cer să demobilizeze armata pandurilor. Refuză. În drumul său spre Dunăre, Tudor se confruntă și cu nesubordonarea oamenilor săi. Aceștia se dedau la jafuri, îi execută în ștreang. Căpitanii săi se răscoală. Rămas fără sprijin, Vladimirescu e trădat la Golești, e prins și arestuit și dus la Târgoviște, unde e încartiruit de Ipsilanti.

”Eu nu mă tem de moarte! Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele m-am îmbrăcat în cămașa morții. Turcii sunt în țară, dar nu sunteți în stare și nu veți fi niciodată a vă bate cu dânșii cu ispravă”, spune el.

Ipsilanti îi face un simulacru de proces și-l condamnă la moarte. E torturat de către boierul - căpitan Vasile Caravia, apoi e ucis, mișelește, prin împușcare, în noaptea de 27 spre 28 mai 1821. Alți martori spun că lancea a fost cea care l-a trimis în lumea celor drepți. Trupul său a fost aruncat într-o ”umblătoare”, în fapt o latrină, în spatele Mitropoliei din Târgoviște.

Tudor Vladimirescu avea 41 de ani...

 

Sursa: ”Doamne și domnițe, jupânițe și amante ale Domnitorilor Români”, Cornel Bîrsan

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: