Drama lui Sadoveanu: fiul, erou al României, i-a pierit pe front, deși seniorul încercase să-l ”ascundă”

Mihail Sadoveanu a trăit 81 de ani, a fost căsătorit de două ori și a avut 11 copii. Cel mai mic dintre aceștia, Paul-Mihu, născut din a sa iubire cu destoinica și apriga Catrinuța, vădea, încă din adolescență, un talent literar ce mocnea. S-a apucat a scrie la ”Ca floarea câmpului”... după ce vărul său, Alexandru, un prieten fidel, a decedat într-un accident de automobil, în Ardeal. Fix pe acele locuri avea să-și găsească și el sfârșitul, în toamna lui 1944, pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce elibera Transilvania de sub ocupația Horthystă. Marele prozator trăsese sflorile pentru ca Paul-Mihu să rămână în spatele tranșeelor, dar acesta a refuzat inactivitatea, plecând la luptă. Un erou adevărat, iubitor de neam și de țară, decorat, despre care se vorbește foarte puțin

 

Mihail Sadoveanu, cu doi dintre fiii săi. Paul-Mihu e în dreapta imaginii, la stânga prozatorului. Celălalt e Mircea

 

Depeșa, olecuță mototolită, era ștampilată cu ”23 septembrie 1944”. Sadoveanu ținea telegrama cu ambele mâini. ”Cu regret vă informăm că”... N-a zis nimic. N-a scos nici măcar un singur cuvințel. Niciunul! A stat închis, în camera de lucru, trei zile. Trei zile după ceas și după calendar. A ieșit, a tras aer ca și cum nu mai respirase preț de 72 de ore, s-a dus spre geam, și-a împreunat mâinile la spate, a privit cerul albastru și a rostit doar patru cuvinte: ”Ardealul merita această jertfă!”

Da, povestea noastră începe cu un final... Din păcate...

Mihail Sadoveanu se luase cu Ecaterina Bâlu la 21 de ani. Se știau de ceva vreme. O păsărică așezată pe pervazul ferestrei de la dormitorul celor doi ciripea că soața îi acorda o mare libertate genialului prozator, dar când lucrurile scăpau de sub control, intervenea. Cum a făcut-o și în cazul Nataliei Negru, o prietenă de familie care se credea poetă. Pentru că vizitele fetei se tot prelugeau, deși era clar că nu poate alerga pe cărările dintre cuvinte, Ecaterina – așa micuță cum era – l-a ”curentat” pe autorul ”Hanului Ancuței”: ”Auzi, eu n-am casă de stricat! Mojicule!”

Scuze, revenim!

Cei doi s-au luat, așadar, în 1901, când scriitorul avea nițeluș peste vârsta lui DArtagnan, muschetarul, când acesta ajungea în capitala Franței. Locuiau dimpreună de niscavai vreme, așa că actele fuseseră doar o formalitate. Avură 11 copilași, dintre care unul muri imediat după naștere: Paul-Mihu, Profira, Bogdan, Livia-Lucia, Ecaterina-Tincuța, Despina, Teodora, Dimitrie, Mircea, Alexandru și Ligia-Mărioara.

Profira a devenit, la rândul ei, poetă și romancieră. Este cea care, la 24 de ani, avea să ducă la editură manuscrisul ”Baltagului”, capodopera la care Sadoveanu a lucrat doar... 10 zile. ”Era atât de curat și de frumos, tras din prima, încât tata nu prea a mai intervenit asupra sa”, își aducea amintea scriitoarea. Avea să se stingă în 2003, la 97 de ani, într-o locuință insalubră de la parterul unui bloc al cartierului bucureștean Berceni. Dimitrie a devenit pictor, iar Paul-Mihu, cel mai tânăr dintre frați, născut în 1920, scria romanul ”Ca floarea câmpului”. Asupra acestuia am vrea să ne oprim, pentru că restul copiilor nu s-a remarcat în profesiile avute, trăind vieți ”normale”, liniștite.

 

Coleg cu Hotnog și cu Paul Cortez

Paul-Mihu văzu lumina zilei la Iași, în anul în care în România se realiza unificarea monetară. Studiile primare le face în orașul natal, apoi merge la Școala Normală ”Vasile Lupu”. Aici e coleg cu Ștefan Hotnog, viitorul pictor, despre care se spunea că este ”un artist dedicat, cuprins până la sufocare de magia artei și de mirajul culorilor”, dat și cu Paul Cortez, medic și scriitor, unul dintre marii noștri specialiști în domeniul psihiatriei. Cu ambii va lega o strânsă prietenie. Ajunge la București, la faimosul Liceu ”Sf. Sava”. Susține examenul de bacalaureat în 1939, apoi se înscrie la Facultatea de Drept a Universității. După doi ani de zile, în 1942, e mobilizat în Armata Română, pentru că cel de-al Doilea Război Mondial mușca, deja, de ceva vreme, din Bătrâna Europă. E trimis la studii, la Școala militară de ofițeri de rezervă nr. 3 din Câmpulung-Muscel, unde stă doi ani. 19 iulie 1944 îl găsește avansal la gradul de sublocotenent (r.). E repartizat în Regimentul 90 Infanterie. Fără ca el să știe, tatăl, Mihail Sadoveanu, grație influenței sale, intervenise și reușise să-i facă rost de o țidulă pentru partea sedentară a armatei. Când află, Paul-Mihu se răzvrătește. Refuză și cere, imediat, să facă parte din trupele combatante...

 

 

Paul-Mihu și-a pierdut viața la doar 24 de ani...

 

Acasă, mama i-a decedat în 1939. La un an după, Sadoveanu se îndrăgostește, iremediabil, de Valeria Mitru, o domniță cu vreo 40 de ani mai tânără. În fapt, ca să nu ne ascundem, o colegă de școală a Profirei, fiica scriitorului, ce avea să-i stea alături lui Mihail până la moartea acestuia. Fratele Valeriei, Constantin Mitru, e și el pe front, sublocotenent, repartizat la același regiment cu Paul-Mihu.

Actul de la 23 august 1944 îl găsește comandant de pluton. Ca întreaga noastră Armată, întoarce armele și trece de partea Aliaților. Septembrie 1944. Luptele pentru eliberarea zonei orașului Turda. Nu poate sta pitulat în tranșee, luptă cot la cot cu ai săi ostași. Pleacă într-o misiune dificilă, pe care o coordonează, atacă trupele inamice cu grenade de mână și reușește să aducă prizonieri nemți în pozițiile românești.

Pe 22 septembrie 1944, plutonul lui Paul-Mihu Sadoveanu primește ordin să ocupe cota 132 la nord de satul Luna. Suie pe pantele dealului, totdeauna în frunte, spre a da exemplu, dar este întâmpinat de o ploaie de gloanțe. Înălțimea este cucerită, însă o mare parte dintre soldați piere. Paul-Mihu Sadoveanu este lovit, mortal, de un glonț, chiar în timpul asaltului.

Mihail Sadoveanu e anunțat de plecarea mezinului printr-o telegramă, pe 23 septembrie. Se încuie la el în cameră și nu mai iese de acolo. Pentru că distanța e mare, iar mijloace de transport nu există în urgia luptelor, familia își dă seama că nu va putea ajunge la Turda, spre a ridica trupul celui decedat. Sadoveanu-senior telefonează, degrab’, prietenului său de vânătoare de la Oașa, Ionel Pop, pe care-l roagă se se ocupe de cele creștinești. Pentru că acesta e imobilizat la Sibiu, își trimite nepotul, pe avocatul dr. Ionel Sava. Acesta îl duce pe Paul-Mihu la Alba Iulia, unde-l înmormântează în Cimitirul Eroilor. Pentru ale sale fapte de arme, Paul-Mihu Sadoveanu a fost decorat post-mortem cu Ordinul ”Coroana României”, clasa a V-a cu spade.

 

22 septembrie (1944 n.a.). În războiul antihitlerist, pe frontul de la Chețani pe Mureș, cade la datorie, în fruntea plutonului său, sublocotenentul de rezervă Paul-Mihu Sadoveanu, din Grupul 90 Vânători de Munte, Sibiu”

Fragment din cartea ”Ionel Pop sau recuperarea timpului trecut” Dumitru Susan, Deva, 1979

 

Ziarul ”Voința Transilvaniei” consemnează, în numărul său din 22 octombrie 1944, jertfa sublocotenentului Paul-Mihu Sadoveanu, pe care o consideră ”deosebit de prețioasă” pentru neamul românesc: ”Ofițerul a dat dovadă de curaj și spirit de inițiativă”. Seniorul suferă puternic. ”Mihuț cădea pe frontul de vest, în septembrie 1944, lăsând în inima lui Mihail Sadoveanu o rană atât de dureroasă, că numai la atingerea gândului această rană sângera”, își amintea Profira Sadoveanu.

Pe 14 mai 1945, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, deplânge a sa moarte, într-un articol intitulat ”Ziua biruinții”:

”Copile, aveai numai optsprezece ani când s-a abătut asupra lumii urgia nazismului. [...] Crescuseși fericit, între inimi calde și gânduri înflorite. Viața ta era destinată binelui, milei, înțelegerii. Te armonizai cu toate acestea și le primeai cum primește pământul soarele. Credeai în destinul unei lumi mai bune și al unui om evoluat. Iată că au apărut, în orizontul tău și al lumii, bolnavii și neisprăviții. [...] Zeci de milioane de vieți s-au măcinat în acest apocaliptic sfârșit de ev. [...] Destinul tău a fost să nu lupți singur, să nu devii un criminal fără voie. Cariera ta s-a încheiat în scurt, îndată după 23 august 1944, în luptele de la Turda. Trupul tău nevinovat zace într-un mormânt la Alba-Iulia. Ai visat această biruință a binelui, dreptății și democrației, pentru care te-am crescut, pentru care te-am ocrotit cu iubire. Ai murit dorind-o și pieirea ta s-a așezat poate în ordinea lucrurilor bune. Eu am apucat ziua și ceasul când răii au fost zdrobiți și călcați în picioare. [...] Ar trebui să mă bucur de izbândă după atâta suferință. Căci ochiul meu n-a cunoscut de șapte ani lumina mulțămirii : 

Am ars ca un oleu al mâhnirii,

M'am încununat cu albe vegheri.

Și totuși nu mă pot bucura. În această zi a marei eliberări și a marei reînvieri, privirea mea e încețoșată de lacrimi. Căci a dat Dumnezeu omului suferință mai multă decât poate răbda. Căci din cei cinci sute de tovarăși ai tăi cu care te-am văzut într-o iarnă la Câmpulung, n-a mai rămas decât unul. Poate să se mai afle doi ori trei, însă încă nu-i cunoaștem. Au pierit acești cinci sute de copii ca florile unei veri, împreună cu tine. Dar au pierit mii și sute de mii de ostenitori ai acestui pământ. Ni s-au istovit copiii. S-a prăpădit o generație. Din nebunia unor megalomani sanguinari”...

Anii trec, dar Ionel Pop nu uită acele momente. Prin 1981, la multe decenii de la acele evenimente, scrie câteva rânduri:

Mult stimate Domnule Profesor Dumitru Susan,

În legătură cu fiul mezin Mihu Sadoveanu. Câteva cuvinte aici despre tragedia acestui foarte talentat copil al lui Sadoveanu. Mihu Sadoveanu... făcea serviciul militar la Şcoala de Ofiţeri din Sibiu. Era prin 1942-43. ...După terminarea şcoalei, unitatea a fost mutată la Răşinari.

...în toamna  lui 1944, ungurii şi nemţii au pornit o ofensivă pe frontul Turda. În graba mare, au fost strânse trupe ale noastre, care să reziste. Aşa au fost luaţi toţi cei din Răşinari şi trimişi pe frontul de la Turda. O coincidenţă: soţia mea Margareta venea de la Oaşa unde aranja unele lucruri la casa noastră. Pe drumul dintre Sebeş şi Apold, maşina ei a întâlnit coloana de soldaţi care mergea spre Turda. L-a recunoscut pe Mihu. Acesta a ieşit din rând, a fost îmbrăţişat de Margareta cu lacrimi în ochi. Ultimele  vorbe ale lui Mihu: <<Spuneţi tatei voie bună!>>”

Mihu a căzut în luptele dintr-un sat vecin cu Turda. Maestrul şi familia lui n-au putut veni să vadă de înmormântare. Mi-a telefonat mie. Eu, imobilizat la Sibiu. L-am rugat pe nepotul meu – acum decedat – Dr. Ionel Sava, avocat în Alba Iulia. El a mers, a adus trupul la Alba Iulia şi l-a înmormântat acolo cu toate onorurile.”

În febra expozițiunii, am uitat a scrie, puțin, și despre Paul-Mihu scriitorul, nu numai eroul. Cei care l-au cunoscut bine spuneau că a avut, mereu, o atacție către literatură. Poseda o imaginație de povestitor. Sursa pentru ”Ca floare câmpului...”, unica sa operă, publicată postum, a reprezentat-o atât copilăria, cât și adolescența autorului, plus prietenia cu Alexandru Drăgănescu, un văr mai mare, cel mai bun prieten. ”Cartea e plină de un proaspăt neastâmpăr, de lumina unei generoase adolescenți”, scria Camil Petrescu într-un articol publicat, pe la 1945, în ”Revista Fundațiilor Regale”. Acest volum dezvăluie – în opinia Doinei Curticăpeanu”un remarcabil instinct al narațiunii confesive” și este ”plin de frumuseți”. Ceea ce frapează este faptul că Alexandru dispare, prematur, într-un accident de automobil, exact pe meleagurile unde-și va pierde viața scriitorul, ceea ce face din unica sa operă o funestă premoniție. ”Ca floare câmpului”... este cartea inocenței pierdute, dar și a inițierii în suferință.

 

Mormântul eroului în cimitirul din Alba Iulia

 

Ligia, una dintre surorile sale, se va muta la Alba Iulia, profesoară la un liceu de fete, pentru a avea grijă de mormântul fratelui, un erou adevărat al României, de care azi, din păcate, se vorbește foarte puțin.

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: