Drama lui Davila, fondatorul medicinei moderne din România

Carol Davila, un orfan italian, ajunge în Valahia la rugămintea domnului Barbu Știrbei, cu vorbă de a organiza serviciul medical. Are trei ani la dispoziție. Nu va mai pleca niciodată de aici. Se va căsători de două ori, va fi văduv tot de atâtea. Va pune bazele unui domeniu aflat, atunci, în perioada romantică a sa, va ridica orfelinate, spitale, va avea grijă de ambulanțe, va fi erou în Războiul de Independență. Culmea, va ignora problemele de sănătate, stingându-se la 56 de ani, după o viață chinuită, cu dor și durere...

Marți, 13 ale lui Prier, 1853, când se dete jos din teleguță, tinerelul cam de 25 de primăveri trăgea după el unicele averi: o trusă de ordonanță de prim ajutor plus un geamantan ce părea că prinsese despărțirea apelor lui Moise. Se prezenta cu toate apelativele din dotare, adicătelea Charles-Antoine-Francois Davila, medic francez. Era născut în Italia, școlit în Germania ori la Paris și tocmai ce stinsese e epidemie de holeră pe acasă pe la Victor Hugo. Domnul Barbu Știrbei îl rugase să steie pe aici, prin Valahia, trei ani, să ne arate ce și cum cu sistemul modern sanitar.

După fix 72 de ore, se prezentase în fața domnitorului, cu rezultatele unei prime inspecții. Avea, deja, câteva proiecte de reformă!

Carol Davila, acest ”om providențial”, cum l-a numit Valeriu Bologa

 

Unii se jucau cu fake news-ul încă de acum un secol și jumătate, aruncând pe piață vestea că tipul cu perciunii mari cât Rusia era puiul imensului Franz Liszt, din iubirea acestuia cu contesa d’Agout. În realitate, fusese primit în găzduire de faimoasa doamnă pe perioada studiilor pariziene. Îi picase cu tronc Blanchine Liszt, căreia femeia din înalta societate îi era mamă, dar o căsnicie nu se putea realiza.

Așa că dorind a uita despre acest amor interzis, acceptase ruga Știrbeiului. Povestea era, însă, și mai dură. Văzuse lumina zilei pe 8 aprilie 1828, lângă Parma, Italia, dintr-o nemțoică și un tată spaniol. În Incendiul din Hamburg (1842) își pierduse părintele, așa că multă vreme umblase prin patria lui Cervantes, la doar 14 ani, pentru a-și căuta rudele... Fusese adoptat de către familia Rabusseau dar toată viața avea să se considere orfan...

Bucureștii nu erau prea primitori pe atunci. Pentru că fusese cazat pe cheiul gârlei, Dâmbovița, într-o locuință întunecoasă și umedă, Carol s-a ales cu un reumatism chiar când nu atinsese trei decenii de viață. De aici s-a ajuns la o pareză, iar brațul beteag avea să fie ținut, toată viața, la spate, á la Napoleon. În 1865, a mers în închisoarea de la Telega, unde i-a consultat pe toți, de la pușcăriași la paznici. A prins tifos. Pe frontul Războiului de Independență s-a ales cu antrax infecțios în zona cefei, fiind necesară operația. Am scris de furunculoza generală? Nu, n-am scris! La toate acestea se adaugă și niște crize de sciatică de o violență de nepovestit, ce-l obligau să se folosească, mereu, de un baston...

Davila a avut mult de luptat cu noi. În 1855 a născut o școală de felceri. Un an mai târziu, una de chirurgie. Filorușii au luat foc și au dat să le închidă pe ambele. Carol dete depeșă guvernului francez, care s-a obligat s-o țină pe a sa cheltuială. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica a binevoit a iscăli un opis domnesc pentru menținerea instituțiunii. N-a stat locului o clipă. A pus bazele învățământului farmaceutic, al celui veterinar, a fondat societăți de profil, a zămislit reviste de specialitate. Pe la 1861 a creat primul azil de orfane, cu 40 se fetițe adunate de prin mahalalele insalubre, apoi unul de băieți. A militat pentru consultațiile gratuite în spitale, mai ales pentru cei sărmani. ”Le-am arătat cum să aplice vezicatoarele, cataplasmele, cum să facă sângerări”, scria. Pe banii săi a scos culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, pe care o dădea premiu la învățătură!

La 4 iunie 1864 s-a propus să primească cetățenie. Nu i-am acordat-o până nu a venit Carol I, pe 31 mai 1868. În 1869 a fondat Facultatea de Medicină, lipită de Universitate. Apoi, în războiul în care ne-am cucerit Independența de Stat, pentru că ambulanțele militare și trenurile sanitare au funcționat ireproșabil, sute de vieți au fost salvate și peste 13.000 de bolnavi sau răniți au primit îngrijiri. Principele Carol i-a telegrafiat Elisabetei: ”Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el”. Studenții săi plecau la Paris, la Roma, la Berlin, la Viena, pentru a studia și a se întoarce în patrie. ”Ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți”, spuneau foștii săi elevi. Legenda spune că pe cartea sa de vizită era scris un singur cuvânt: ”DAVILA”. Arhisuficient!

 

Maria, prima soață

Constant Alphonse Marsille vine din patria lui Voltaire spre a trebălui, ca medic, pe iste plaiuri mioritice. La 1821 obținuse, la Paris, ”Diploma de Ofițer de Sănătate”. Se bagă, la început, cu simbrie la Agenția Franceză de la București (1825-1842), apoi pacienții-l află la ”Colțea” (1842-1849) Se iubește cu o boieroaică din Țara Românească și din dragostea asta apare Maria Marsille, prima soață a lui Carol Davila. Se iau, dar sărmana nu mai viețuiește decât un an, stingându-se la doar 24 de primăveri, la nașterea primului copil, în martie 1860. Micuța piere și ea, trei săptămâni mai târziu...

”O boală a corpului m-a făcut infirm (n.a. – pareza), o boală a sufletului a stins în mine elanurile tinereții”, avea să scrie...

                              

 

Tatăl Mariei murise de ceva vreme, așa că Davila cere mâna mamei acesteia, Sultana. La cinci ani de la primul refuz, Carol nu dezarmează, în timp ce iubirea sa refuză orice partidă. Se vor căsători, pe furiș, în casa doamnei Câmpineanu. Ea era ortodoxă, el, catolic. După moartea Mariei, Davila, răpus de durere, merge la marele pictor Theodor Aman, pe care-l roagă, prin 1863, să realizeze un portert al soției decedate după o poză făcută de aceasta în Franța, la Paris. Așa apare acest superb tablou

”De atunci am dus viața cea mai activă pe care o poate duce un om. Sculat în fiecare zi la 5, marele meu spital cu 300 de paturi mă reține până la 9 sau 10. La 11 mă întorc să iau prânzul în grabă și fac cumpărături până la 3. Două ore sunt ocupate cu consultații gratuite, la 5 sau 6 iau cina; seara mi-o petrec tot cu vizite. O zi seamănă cu celelalte și viața mea este devorată de activitate”.

Carol Davila

Anica, a doua soață

13 ianuarie 1874 a picat într-o zi de duminică. Geroasă, dar frumoasă. La 10 trecute fix, cum îi șade-n obicei, Davila glăsuiește la Colțea, unul dintre cele mai vechi spitale din Europa. Na, aruncă un ac dacă ai unde în amfiteatru! Tot ca de obicei, profesorul dă recital. Glăsuiește despre materie, despre viață, se iubește cu tabla pe care o umple de patru ori, o șterge, nădușește, își plimbă arătătorul și mijlociul peste perciunii-giganți, bea apă, continuă, nu șade locului o clipă. Așa erau toate cursurile distinsului, dar parcă azi croșetase, din vorbe, un goblen din cel fin. Îs cinci ore astrale. Pe la trei ale după-amiezii scapă. Anica, de pe margine, e îmbujorată toată, în timp ce studențimea mulțumește cerului că are un astfel de educator.

Olecuță, cine-i Anica?

După ce Maria se stinsese, Carol se luase cu Ana. Prin venele ei curgea cel mai nobil sânge posibil: cel de Racovițeni și cel de Golești. Nepoată de Dinicu, mare cărturar, mare boier. Se lipiseră cu alai în aprilie 1861. Davila o alinta așa, ”Anica”. Uneori - așa cum spunea Sabina Cantacuzino, care-l cunoscuse bine – Carol sărea calul. ”Era de o violență nespusă și martiriza strașnic, deși o iubea, pe biata lui nevastă. Când îl apucau nebuniile, răsturna masa cu tot serviciul, spărgând pahare, sticle, trântea ușile de tremura casa”.

Urmau a avea patru copii. Dintâiul, Alexandru, viitorul om de litere, viitorul director de Teatru Național, viitor autor de ”Vlaicu Vodă”, capodopera. Venea, apoi, Elena, faimoasa Elena Perticari, viitoarea educatoare a Regelui Carol al II-lea. Când popii o scoborau în cristelniță, nași îi erau Doamna Elena Cuza și Ștefan Golescu. Apoi Zoe și pe urmă încă un copilandru, Carol Nicolae, alintat ”Pia”.

Cum ziceam, așadar, Anica era de-alăturea lui Carol, la ieșirea din amfiteatru. Lângă ei respira doctorul Bernath, adus de Davila în țară spre a-i fi mâna dreaptă. ”Ana avea tradiționala migrenă, dar era calmă, știa ce doftorie să ia. Îl rugă pe Bernath, chimistul, s-o ajute cu chinină, ce-o calma. Mereu îi făcea bine. Nu se știe dacă acesta aduce personal sau cere cuiva. Pune totul într-o foiță de aluminiu și-l dete pacientei”, zic apropiații.

Ana se prăbușește pe holurile ”Colței”. În graba nebună, Bernath apucase stricnina în loc de chinină. Ultima-i bună la tratarea stărilor febrile, prima-i un alcaloid extrem de toxic. Femeia de 40 de ani are spasme. Doamne, ce tragedie! Soața celui mai mare medic român se luptă pentru a supraviețui după un medicament administrat greșit...

Își dă sufletul sus, în coasta Cotrocenilor. Davila se turbură, mințile o iau razna. Devine bătrân înainte de vreme. E înmormântată acolo. Karl Storch și ale seu fiu, Carol, saltă, pre la 1890, din marmură de Carrara, prima statuie din București dedicată unei femei... Alături de ea, dăltuiesc o fetiță orfană, desculță. Simbolul generațiilor de care ea avusese grijă, ani de zile, la Azilul ”Elena Doamna”...

 

Imagine cu una dintre clădirile Azilului ”Elena Doamna” (desființat în 1948), ce trăiește, și azi, pe Șoseaua Panduri, la ”Sorbonica”, în spatele Palatului Cotroceni. Acum e parte a Institutului de Cercetări pentru Epurarea Apelor Reziduale

 

Alexandru, fiul

Pe 12 februarie 1862, vede lumina zilei, la conacul din Golești, Alexandru. Prinde a buchisi slovele la București, la Școala Luterană. Are 12 ani când mama sa decedează. Merge la liceul “Saint Louis” din Paris, începe să scrie poezii în franceză. Pe la 1883 se apucă de regizat piese de teatru, prezentate în fața familiei regale. Are 22 de ani când tatăl său decedează. Se căsătorește cu Ortansa Keminger de Lippa, fosta sa elevă de la Azilul “Elena Doamna”, care îi dăruiește doi copii: Citta și Teodor. După trei ani de căsnicie, divorțează de Ortansa. Se îndăgostește de Ana Pherekyde. La 1901 termină piesa ”Vlaicu-Vodă”, o dramă în cinci acte, în versuri, prima parte dintr-o trilogie, ”Mirciada”, neterminată niciodată. Anul viitor, pe 12 februarie, se joacă la ”Național”, cu o distribuție de excepție, cu C. Nottara, Bulandra. Fondează prima trupă de teatru particulară din istoria noastră, ”Compania dramatică Davila”. E prieten cu I.L.Caragiale, se spune că este cel care-i face rost de domnițe prințului Carol, viitorul rege... Este director al ”Teatrului Național”, unde rămâne în funcție până pe 12 martie 1908.

Pe 5 aprilie 1915, un servitor îi înfige, în cap, noaptea, în somn, un pumnal. Nu moare, dar ajunge, în stare gravă, la spital. Atât de gravă, încât Tudor Arghezi îi scrie necrologul. Scapă, dar toată viața sa va rămâne într-un scaun cu rotile, paralizat, îngrijit de sora sa, Elena. Se stinge pe 19 octombrie 1929.

 

Citta, primul nepot

Fiu de om fin, scriitor, dramaturg, și nepot de fondator de sistem medical modern, Citta a avut, de mic, o educațiune aleasă. Născut în 1888, s-a ales un anturaj din ce în ce mai ciudat, astfel că a ajuns să fie pasionat de jocurile de cărți, de petreceri somptuoase. Pentru că se trăgea de șireturi cu Regele Carol al II-lea, Citta Davila este numit ambasador în Statele Unite ale Americii, pe 15 iunie 1929. A rămas în istorie ca diplomatul care a cumpărat actuala clădire a legației noastre pe pământ yankeu. Fiert pe băutură, pe lux, a început să se certe cu Carol al II-lea, pornind o campanie virulentă contra camarilei sale și a Elenei Lupescu. I s-a retras cetățenia, a fost debarcat pe 21 aprilie 1938. S-a stabilit în SUA, dar a fost veșnic un răzvrătit, un neînțeles. Au existat colaborări dubioase. A avut un mariaj, cu Arabella Yarca, presărat cu scandaluri și violențe. Unii spun că a fost spion comunist. Nici datele despre a sa moarte nu-s clare. Se știe doar anul: 1963. O variantă vorbește despre sinucidere. Alta, despre decesul într-un spital din NY.

 

Teodor, al doilea nepot

Teodor sau Theodor nu se aruncase în sămânța familiei. Nici pictor, nici doctor, nici scriitor... Iubea foot-ball-ul, o disciplină despre care nu se prea știa nimic în Regatul primilor ani de după 1900. Din Elveția adusese, alături de alt pionier, Mario Gebauer, prima minge ”adevărată”, la care lumea se uita ca la urs. O oboseau pe terenul de la ”Bolta Rece”, ridicând un praf ce-i deranja chiar și pe zeii cei olimpieni. Apoi fonda, la 1904, ”Olympia”, întâia echipă de foot-ball a Bucurescilor. Era ceea ce viețuitorii de atunci numea un ”sportsman”. Venea Primul Război Mondial. Se lăsa de alergătură, devenea arbitru. Apoi se îngrijea de echipa națională, fără a fi antrenor. Regele Carol al II-lea, priceput la toate, îl trăgea de urechi, după o înfrângere contra Ungariei, cu 1-2, prin 1936. Scârbit, nu mai dorea să audă despre fenomen. Devenea reprezentantul în România al faimoaselor uzine ”Ford”.

Cea de-a doua mare conflagrație a Omenirii îl găsea colonel în Armata Română. Pleca pe front și deceda, la 53 de ani, în toamna lui 1941, în Bătălia Odesei.

 

Finalul

Davila s-a stins la 24 august 1884, măcinat de dor și de durere. Avea 56 de ani. Își urmărise singur boala. Își lua pulsul, își administra singur medicamentele. Când a simțit că urmează să treacă Styxul, a spus doar atât: ”S-a sfârșit... Plec pentru marea călătorie!”

 

Mormântul lui Carol Davila, din dealul Cotrocenilor, cum urci pe lângă Academia Militară, pe mâna dreaptă

 

Carol Storck temină, la 12 octombrie 1903, statuia lui Davila din fața Palatului Facultății de Medicină din București. Tot atunci, marele Brâncuși îi face bustul. ”Specialiștii” spun că nu prea seamănă. Supărat, ”Titanul din Hobița” pleacă la Paris, lăsându-și opera neterminată. Bustul avea să fie dat gata după un gips degradat și inaugurat în 1912. Peste ani, prin 1938, când Brâncuși l-a văzut, l-a renegat. Atât am putut noi face pentru cel care a pus bazele medicinei moderne în România...