Drama Bisericii Enei: i-au demolat turla cu cabluri trase de tancuri!!!

Ridicată pe la 1611-1616, Biserica Enei a supraviețuit secolelor. A rezistat cutremurului din 4 martie 1977, dar planul de sistematizare al Bucureștilor plecase la drum, așa că zilele sale păreau numărate. Când blocul ”Dunărea”, de alături, a fost culcat la pământ, bucăți grele din el au fost lăsate să cadă, intenționat, peste lăcașul de cult. În ultimele zile ale lui aprilie, militarii și muncitorii sau luptat să doboare turla. Finalmente, cablurile a două Transportoare Amfibii Blindate (unii vorbesc chiar de tancuri, de ”șenilate”) au spulberat trei secole și jumătate de istorie, Biserica Enei fiind sfârtecată precum trupul lui Ioan Vodă cel Viteaz. 45 de ani de la acea dramă

 

Profesorul Enache, de la ”Ion Mincu”, i-a permis lui Radu Ștefănescu, studentul de atunci, să imortalizeze demolarea Bisericii Enei chiar din biroul său...

 

Deși groaznic pare, adevărul e că Biserica Enei se născu dintr-o descăpățânare. Adicătelea pe vremea lui Mihai Viteazul, un boier, anume Mihail Grecul din Târgșor, apare ca având proprietăți destule la nord de mânăstirea Sf.Sava, în orașul lui Bucur. Era scutit de bir și de oaste chiar de către domnitor, iar averile sale apar rânduite în câteva documente de pe la 1585. Fiind foarte, foarte bogat, a devenit un tip influent la Curte. Ușor-ușor a început să aibă aspirații uriașe, să râvnească la tron. Mihai Viteazul pierise, acum rânduia Radu Mihnea. Care, aflând de planurile boierului, trimisese câțiva ”gonaci” de-l executară chiar pe proprietățile sale.

Atunci apare Biserica Enei, cunoscută și a ”Ianei”, după numele soției boierului, care o ridică fix pe locul unde acesta pierise, între 1611 și 1616, așa cum atestă piatra funerară. Lăcașul e croit din lemn, iar jupâneasa îl închină călugărilor de la mănăstirea Târgșor, spre a le fi metoh, adică subordonată direct acestora. Numai că aceștia părăsesc, rapid, locul, motivând că veniturile-s prea mici.

Unul dintre urmașii lui Mihail Grecul, Pană Negoescu, de loc din... Negoiești, moștenește toate terenurile din zonă. Vrea să zidească, din piatră, o altă biserică în locul celei de lemn. Se stinge, însă, din viață, pre la 1719, fără a-și putea duce la îndeplinire dorința. Familia sa, însă, îl îngroapă acolo, iar văduva, Safta, începe contrucția cea nouă, pe care o va găta la 1724. E în stil trilobat, cu două turle și colonade în pridvor, asemănătoare cu cea a vestitului boier Cretzulescu, de pe Podul Mogoșoaiei.

Pe la finele secolului al XVIII-lea, locul cade în grija familiei Bărcăneștilor, care, pe la 1798, se ocupă de reparații. Lumea vine pe acolo, mai ales că se află și o cișmea, lângă casele boierilor Cornești. Între 1810 și 22 iulie 1830, la Biserica Enei slujește părintele Mihai sin Mihail, cu numele de familie Filimon. Adică fix tatăl primului nostru romancier, Nicolae Filimon, autorul operei ”Ciocoii vechi și noi”. Acesta se naște chiar aici, pe 6 septembrie 1819! Mai târziu, pentru că-l vede om cu carte, Scarlat Bărcănescu îi acordă acestuia puteri depline pentru a se ocupa de întreaga administrare.

Locul începe să fie cunoscut, treptat, drept Mahalaua Biserica Ianii. La dreapta blăcașului de cult se găseau casele lui Iatropol, cumpărate, mai apoi, de viitorul primar al Bucureștilor, Pache Protopopescu. Unul dintre vecinii cu notorietate era pictorul și fotograful Carol Popp de Satmari, unul dintre pionierii din domeniu pe timp de război, un tip ce-și deschisese atelierul fix în spate și unde expune, în premieră, tablouri în vitrină.

Conform unui articol din ziarul ”Românul”, din 24 noiembrie 1867, se începe restaurarea Bisericii Enei: ”S’a restaurate biserica Enei făcândui-se și doue turle noue”.

 

Imagine surprinsă în 1956, pe Bulevardul Nicoale Bălcescu

 

Pe la 1868-1870, marele Gheorghe Tattarescu începe să lucreze aici. Pictează, în ulei, interiorul bisericii, peste vechea frescă, despre care se spunea că este de o frumusețe deosebită. În 1890, primarul Pache Protopopescu propune o schimbare de nume a câtorva străzi din București. ”Biserica Enei” trebuie să devină ”Strada Ienei”, dar proiectul nu este aprobat.

Vine cutremurul din 10 noiembrie 1940, iar locul este avariat grav. Reperațiile încep aproape imediat, mergându-se până la refacerea totală a turlelor. În dreapta se ridicase clădirea blocului Bavaria 2, cel care avea să fie cunoscut sub denumirea de ”Dunărea”.

Apoi, marele seism din 4 martie 1977, cu un București plin de clădiri puse la pământ. Biserica Enei rămâne în picioare, dar ”Dunărea” cade. Nicolae Ceaușescu ”simte” că acum are motive pentru a începe planul său de demolare, cu scopul de a realiza o ”capitală nouă, modernă”. Aici apare o chestiune interesantă, însă greu de verificat: se pare că Biserica Ortodoxă Română trimisese o cerere la Direcția Patrimoniului Istoric, susținând că localșul de cult ar trebui declasat, lucru ce avea să înlesnească demolarea. Geniala idee a lui Eugen Iordăchescu, de a muta bisericile, nu apăruse, încă, așa că Biserica Enei ajunge pe... lista neagră.

Aici intră în scenă povestea profesorului Radu Ștefănescu, pe vremea aceea student la Institutul de Arhitectură ”Ion Mincu”, anul V, aflat în apropiere. ”Chiar lângă școală putem vedea cum zi de zi blocul Dunărea fusese împrejumuit cu panouri de table și muncitori cu utilaje speciale curățau blocul în vederea demolării. Pentru noi, studenții, era o imagine interesantă. Nimic special până în ziua în care, pe culoarele facultății, a trecut un zvon ca o pală de vânt rece, ce ne-a înfiorat pe toți. Era vorba despre Biserica Enei”.

 

Molozul a fost ”ajutat” să cadă peste biserică...

Într-o notă a IGSIC, păstrată în arhiva INP, momentul este relatat astfel: „În ziua de 22 aprilie 1977 orele 2, ca urmare [a] lucrărilor de demolare a blocului «Dunărea», s-a produs un accident tehnic prin căderea unui volum important de elemente de construcții peste clădirea bisericii. Ca urmare, fațada dinspre sud a fost în mare parte distrusă. Această parte făcea corp comun cu bolta de susținere a turlei dinspre vest. S-a mai constatat că și celelalte bolți ale turlei principale dinspre est sunt puternic avariate, fie crăpate, fie fisurate. De asemenea, și fațada dinspre nord a bisericii prezintă crăpături între cele două turle. Ținând seama de cele arătate, precum și de faptul că biserica se află într-o zonă dens locuită, pe o arteră principală de circulație, se impune demolarea acesteia”. Această notă transmite ideea că lovirea bisericii a fost un simplu „accident tehnic”, însă numeroase mărturii, precum cea a preotului paroh de atunci, Stan Dimancea, arată clar că avarierea a făcut cumva parte din noul plan de sistematizare pe care conjunctura dramatică a cutremurului din 4 martie l-a făcut posibil.

Pe 28 aprilie 1977, Nicolae Ceaușescu (după unele surse, Elena), dă ordin ca biserica să fie lovită de o bilă leagtă de o macara. Turla, însă, nu cedează! Ștefănescu era, pe atunci, pasionat de fotografie. Un prieten, Lazăr Dinu, îi făcuse rost de un aparat ”Canon FTb QL”, unul cu un obiectiv de o luminozitate extraordinară.

”Am urmărit, prin ferestrele Institutului, fazele demolării. Pe 29 aprilie am intrat chiar pe șantier”, povestește profesorul Ștefănescu. ”Am făcut câteva diapozitive nu foarte reușite. Eram extrem de emoționat, locul colcăia de militari și de muncitori”. Câțiva studenți de la Institutul de Artă ”Nicolae Grigorescu” încearcă să salveze câteva bucăți de frescă, în timp ce un enoriaș dezgroapă osemintele din biserică. Pentru a evita ca norul de praf să afcteze zona, soldații udă, non stop, dărâmăturile.

Biserica este demolată bucată cu bucată. Începe să piardă din volum. Dar turla nu vrea să cadă. Se încearcă secționarea ei, însă cablurie se rup! Așa că pe 30 aprilie se aduc noi lanțuri, plus două TAB-uri (chiar tancuri!), care stau în așteptare. Pe balcoanele de la ”Intercontinental” apar câțiva străini, cu privirile ciudate.

 

Ruinele Bisericii Enei, aprilie 1977

 

”Așteptam, ascuns, în spatele ferestrei de la catedra de Urbanism. Când a început să se aștearnă întunericul, a fost întrerupt curentul. Facultatea, dar și hotelul au rămas în beznă. În acel moment au pornit motoarele TAB-urilor. Cablurile de oțel ce treceau prin ferestrele turlei s-au tensionat iar eu am început să trag, cadru cu cadru, din mână. Turla s-a prăbușit și totul a fost înecat într-un nor de fum. După ce am developat negativele, am văzut că există chiar o imagine din ultimele clipe ale turlei”, povestește profesorul, care-și aduce aminte că în acele zile interiorul facultății părea în stare de asediu. ”Cele mai bune locuri de fotografiat erau în Sala Frescelor și la Catedra de Urbanism. Acolo am tras cadre cu colegi care priveau siderați”.

În primele zile ale lui mai 1977, locul e curățat. O istorie de peste trei secole și jumătate, din centrul Bucureștilor, dispare...

 

Surse: Radu Ștefănescu, ”Cronologia Bucureștilor”. Credit foto: Radu Ștefănescu, ”Bucureștiul meu drag”