Dragoș Pâslaru, ”legionarul” măcelărit de mineri: ”Am murit! Am fost fericit când, în sfârșit, am murit!”

10 ani de zile a jucat în filme ori piese de teatru. Evenimentele de acum 30 de ani, din 13-15 iunie 1990, l-au găsit în ”Drumeț în calea lupilor”, capodopera despre ultimele zile din viața imensului Nicolae Iorga, unde el juca rolul lui Horia Sima, liderul ”Gărzii de Fier”. Ortacii l-au aflat de pe afișul peliculei îmbrăcat în legionar, l-au catalogat drept ”element destabilizator” și l-au bătut crunt, aproape de moarte. A fost momentul când a decis să părăsescă această lume, retrăgându-se în călugărie

 

În stânga, actorul Dragoș Pâslaru, la filmările pentru ”Drumeț în calea lupilor”, în primăvara lui 1988. În dreapta, părintele Valerian. 30 de ani distanță între imagini. Același suflet. Ochii mari, verzi, s-au încăpățânat să treacă prin revărsarea anilor

Părintele Valerian e ’nalt, uscățiv, cu ochi ce trec prin tine. ”Ani de zile am stat prin pustie. Și tare bine a fost!”, îți spune. La poalele Munților Buila, acolo unde se avântă doar vulturii, îți istorisește despre Ilarion Ciobanu, Ovidiu Iuliu Moldovan sau Ștefan Iordache, ai săi colegi din viața de dinainte de Dumnezeu. Ori despre Horia Sima, liderul legionarilor în pielea căruia a intrat în capodopera ”Drumeț în calea lupilor”, pelicula despre cea mai luminată minte a românilor, Nicolae Iorga. E momentul în care face o pauză. Cumva, parcă pentru a schimba rola de ”Azomureș” și a da cep unei povești de viață ce bate, de sute de ori, filmul.

După terminarea studenției, a ajuns pe la Petroșani. Anii ’80, grei. ”Publicul care avea nevoie de noi se epuiza încă din seara premierei”, își aduce aminte. A mers la Piatra Neamț. În timp ce juca roluri complexe, cel mai bun și mai drept regim din lume, comunismul, tăia curentul. A ajuns la ”Nottara”, de unde se dădea ora exactă în teatru. În fața camerelor de luat vederi a pornit la drum în 1980, când nu împlinise 30 de ani. Dacă mai ține minte debutul? Ce vorbă e asta? ”O lacrimă de fată”, cu Dorel Vișan ori George Negoescu. A urmat ”Pruncul, petrolul și ardelenii” (1981), ”Secvențe” (1982) ori ”Singur de cart” (1983). Stere Gulea, regizorul, i-a pus pe umeri un rol greu, imens: cel al lui Culi Ursake, din ”Ochi de urs”, filmul apărut după nuvela omonimă a lui Mihail Sadoveanu. Un pădurar ce se izolează de toată lumea și nu lasă pe nimeni să vină la el, într-o încercare de autoexorcizare. Să ținem minte. Primul semn. În alb-negrul anului următor, ”Să mori rănit din dragoste de viață”, 1984, e legionar, fiul primarului. Al doilea semn. La teatru, devine Alioșa Karamazov, simbolul trăirii spirituale și al apropierii de Dumnezeu, în capodopera lui Dostoievski. ”Ca să ne intrăm în rol, secretara de partid de la teatru, Lucica Mureșan, ne-a adus, pe șestache, un preot, să ne explice ce și cum. Când m-a zărit, mi-a spus că mi-am greșit vocația. Altceva trebuia să devin”, își amintește. Semnul cu numărul trei. ”Tăcerea, veșnica tăcere a lui Alioșa, semnifică uimitoarea lui capacitate de a înțelege și, în aceeași clipă, de a ierta orice fărădelege. Neputința lui Alioșa de a interveni în desfășurarea evenimentelor nu vine din nepricepere ci, dimpotrivă, dintr-o prea adâncă cunoaștere a oamenilor, de unde reacția care conduce la replica lui fundamentală: <<Părinte, mi-e frică!>> Când am descoperit acest lucru, rolul era pe jumătate rezolvat”, e declarația sa din Revista ”Teatru”, numărul 3/1982.

                              

În 1983, la 32 de ani, joacă, la tv, în trei filme: ”Singur de cart”, ”Întoarcerea din iad” și ”Ochi de urs”

 

Ceaușescu interzisese crucile. El o purta la gât. Refuza, aproape lunar, să întărească rândurile PCR. ”Era forte haios, absolut OK, dinamic. Nu dădea semne de călugăreală, nu mi-l imaginam să stea cu cărți sfinte în mână...Foarte expresiv. Cu siguranță, urma să aibă o carieră specială în teatru și film”, povestea regretatul Szobi Cseh, partenerul său din ”Ochi de urs”. Iubea viața, iubea strugurele pârguit, de final de lună septembrie. ”Mă, tu joci cam puțin!”, îl tachina infinitul Gigi Dinică. Când îl întrebi despre băutură, părintele Valerian nu se ascunde: ”Eram spre competență”...

 

Vaeni, Casa de Filme 5, Nicolae Iorga, Horia Sima, Carol al II-lea

Prin vara lui octombrie 1987, când avea 36 de ani, apar primele zvonuri despre ”Profesorul”, un film ce ave să povestească viața și ultimele clipe ale geniului Nicolae Iorga. Da, lumea e tulbure, e aproape imposibil să turnezi cadre cu legionari ori regi, dar Dumitru Fernoagă, influentul patriarh al Casei de Filme 5, e uns cu toate alifiile. La timonă e Constatin Vaeni. Dragoș Pâslaru prinde rolul lui Horia Sima, unul dintre liderii organizației ”Garda de Fier”. Se filmează mult, până în vara anului următor. Totul e gata pe 24 februarie 1989. Se cer multe modificări. Cadre refăcute, dialoguri rescrise. 7 iunie 1989, o nouă vizionare. Tot nu e bine. Se taie mult. Filmul ajunge la 60 de minute. Vaeni nu e de acord cu genocidul celuloidului. Pe 5 octombrie stă, pentru câteva ore, la răcoare, spre limpezirea gândurilor proletare...Premiera filmului este programată pe 18 decembrie 1989. Dar cine mai are, atunci, chef de lansări?

Vine Revoluția. Gata, 16 aprilie 1990, ”Drumeț în calea lupilor” apare, finalmente. Valentin Teodosiu, în ciuda vârstei ”tinerești”, face un rol epocal în pielea ilustrului profesor Iorga. Pâslaru e ”miez” ca Horia Sima, cu gesturi a la Adolf Hitler și intonație nazistă. ”Destul! Gata! Noi credem atât de profund în planurile Führer-ului care vor schimba din temelii ordinea lumii încât...încât...așa cum a spus-o și Căpitanul, poate să se prăbușească neamul întreg deodată cu Axa dacă Doamne Ferește s-ar produce înfrângerea acesteia!” Sunt 98.013 bilete vândute.

În afara celei de-a 7-a arte, Pâslaru trăiește o dramă. Își dă seama că lucrurile nu s-au schimbat prea mult. E anticomunist convins, merge în Piața Universității. Suie la balcon, le vorbește manifestanților. Cere, tot mai des, formarea unei organizații nonguvernamentale, care, în noiembrie, va deveni ”Alianța Civică”. Minerii sosesc la București, pentru a sădi panseluțe. Deoarece premiera filmului fusese cu două luni înainte, pe stâlpii din urbea lui Bucur tronează, încă, afișul. Dragoș Pâslaru este, ÎN FILM, Horia Sima. Ortacii privesc tipăritura și trag concluzia: ”Uite-l, bă, pe legionar!” Artistul care dăduse viață unui personaj e catalogat, pe loc, drept un opozant al regimului, un tip care gândește, nu muncește. Mai mult, minerii poartă cu ei capturi din filmul respectiv, în care Pâslaru e îmbrăcat în uniforma ”Gărzii de Fier”...

 

17 este numărul filmelor de televiziune în care a evoluat Dragoș Pâslaru, în perioada 1980 – 1999. A jucat teatru, la ”Nottara” ori Bulandra, peste două decenii

De aici încolo, rândurile se aștern din ce în ce mai greu.

Dragoș Pâslaru, ”legionarul” de 39 de ani, este bătut, crunt, de către băieții ieșiți din șut. Marian Munteanu, liderul ”golanilor”, îl avertizase că sunt urmăriți, nu dăduse crezare. ”Mă, suntem condamnați la moarte, nu pricepi?”, auzise. ”M-au lovit cu o bâtă cu țepi ascuțiți la cap. Am căzut, dar vedeam tot ce se petrece deasupra. Sufletul meu a strigat: <<Am murit!>> Am fost fericit când, în sfârșit, am murit!”

L-au aruncat în fântâna de la ”Arhitectură”. Mort! Ba, nu! Când dete să treacă Styxul spre Câmpiile Elizee, Charon, luntrașul, îl anunțase că nu-i primește ortul. Moneda mică, de argint, nu locul de muncă al celor din abataj...Mai avea de trăit. A stat mult în comă, s-a împrietenit cu paturile de spital.

Atunci...

Atunci în minte i s-au amestecat mai multe închipuiri. Și-a adus aminte de preotul adus de secretara de partid, cel care-i spusese că drumul său e cu totul altul. Și-a adus aminte de bunicul preot, om care ctitorise opt biserici, arestuit și torturat la Gherla. Și-a adus aminte de al seu tată, dat afară din Armată pentru că avea ”origini nesănătoase”. Și-a adus aminte de toate împărtășaniile la care mergea până în clasa a II-a...”Eram un năuc, un hăbăuc!”

Ultima sa peliculă pentru televiziune, ”Fii cu ochii pe fericire”, din 1999

După ce a fost torturat de către mineri, a început să se gândească la călugărie. Undeva, acolo sus, la mansardă, se produsese un scurtcircuit. Era căsătorit cu o colegă de breaslă, Anca, aveau un băiețel, o familie frumoasă. ”Lucrurile s-au schimbat atunci, după ce a trecut prin ce a trecut”, croșetează, elegant, zicerile fosta doamnă Pâslaru. ”Nu a vorbit cu noi, nu s-a consultat cu nimeni. Pur și simplu m-a anunțat care îi este decizia, care îi va fi calea. Era foarte sigur că asta vrea, că asta trebuie să facă. Desigur, i-am respectat hotărârea. Am divorțat atunci, iar el a plecat”, deapănă amintirile scenografa de la teatrul ”Ion Creangă”...Nu s-a depărtat brusc de cele lumești. Maia Morgenstern l-a avut partener în ”Balanța”, unul dintre cele mai bune filme de după 1989. ”Era un profesionist desăvârșit, un coleg minunat, calm, atent, bine pregătit și dispus să facă tot ceea ce-i cerea regizorul. Un om echilibrat, care știa exact ce își dorește. Intâlnirea noastră a fost una benefică”. Cinci ani, revelația l-a măcinat! Cinci ani! Voia să plece, voia și să rămână. Căuta un duhovnic. ”Ce om ești tu fără duhovnic, mă?”, îl chestionase un amic în balconul de la Universitate, în mai 1990. ”Cum le vorbești, tu, oamenilor, fără credință? Mă, ține minte vorbele astea: fără iubire de Dumnezeu, omul devine o fiară!” În 1994 e în ”O vară de neuitat”, nominalizat la Premiile ”Cesar”, cu Kristin Scott Thomas, Marcel Iureș, George Constantin, Claudiiu Bleonț ori Răzvan Vasilescu. Dar mintea îi este împărțită în două. La fel și sufletul. ”Doi ani de zile am rătăcit în căutarea unui duhovnic”. Până l-a găsit pe Ghelasie Gheorghe, un ieromonah de la Mănăstirea Frăsinei, un tip cu har mult. Avva Ghelasie. În 1996, Dragoș Pâslaru s-a decis: a îmbrăcat haina monahală. Era ucenicul ”Fratele Vasile”. Nu s-a rupt, de tot, de film. Uite-l, în 1997, în ”Femeia în roșu”, ultima peliculă lui Mircea Veroiu, decedat la două luni după premieră. Alexandru Maftei, regizorul, îl distribie în ”Fii cu ochii pe fericire”, în 1999, ultima sa apariție în fața camerelor de luat vederi. Devine călugăr, cotește pe calea sihăstriei. ”Când ne călugărim, primim alt nume. Valerian înseamnă a fi puternic, sănătos! Părintele arhimandrit Neonil Ștefan e cel care mi l-a dat!”

Aruncat în fântâna dintre ”Arhitectură” și ”Geologie” în vara lui 1990, Dragoș Pâslaru se stinsese nouă ani mai târziu. Părintele Valerian viețuia, acum, pentru el.

 

Povestea lui Dragoș Pâslaru nu e unică. Monica Fermo, o actriță sexy, evreică, a trecut la ortodoxism și s-a botezat la 32 de ani. Mariana Buruiană s-a dedicat, și ea, vieții duhovnicești. Fiul actorilor Octavian Cotescu și Valeria Seciu trăiește, de ani buni, la Mănăstirea Vatopedu, de pe Muntele Athos. Chitaristul rock Dan Bădulescu a devenit preot. Eduard Bandi, fost fotbalist la Rapid, a ajuns la Mănăstirea Putna (captură ProTv)

 

A urcat în Munții Căpățâni. Pustnic. ”Toată lumea crede că mi-a fost greu acolo! N-am avut nevoințe! Apa de la izvor și mâncarea pustnicească: urzici, lobodă, muguri de fag, ciuperci de tot felul, fragi, mure. La pustie nu poți rezista fără rugăciune. Călugăria este o chemare pe care nici el, călugărul, nu o înțelege. Ne cheamă ceva: mergem și ne trezim într-o lume miraculoasă”...Prinse a-și da binețe cu fiarele pădurii. ”Animalele te recunosc ca vecin. Călugărul nu mănâncă carne și nu bea vin, miroși altfel! Jivinele te lasă, atunci, în pace!”

Niște procurori deteră pe la el. Știau povestea, aveau nevoie de detalii pentru a da drumul la dosar: făptași, fapte...I-a privit în ochi: ”Am luat coarnele plugului Dumnezeiesc și sufletul meu a iertat tot!”, le-a spus. Discuția a durat doar un minut...Continuă să apară la...televiziune, numai că de această dată o face la emisiunea ”Universul Credinței”.

La hirotonirea sa - făcută de Înaltpreasfințitul Varsanufie - apar prietenii de odinioară: Claudiu Bleonț, Magda Catone, Manuela Hărăbor. ”Le-am zis să vină așa mulți la înmormântarea mea, dacă reușesc să mor frumos, cu fapte bune”...Dar soția și fiul? ”Normal ar fi să nu vină. Să nu mai fie nicio legătură. Însă monahismul românesc e mai echilibrat. Mai vin...”, se confesa. Când încă mai era la mănăstire, unde exista un telefon, Valerian mai primea vești de la fosta sa familie. ”Îl căutam mai ales la inițiativa fiului nostru, care avea 11 ani la despărțire”, povestește Anca Pâslaru. ”El voia să-și audă tatăl, să vadă cum o mai duce, să-l felicite de ziua lui. Și atunci mai discutam puțin”...

Valerian a fost la Frăsinei, ”Athosul din România”, în județul Vâlcea, unde biserica cea veche datează de pe la 1710 și unde viața monahală e dură, curgând după regulile de la Muntele Sfânt: aici nu intră femei și nu se gătește, niciodată, carne! S-a retras în sihăstrie, în post și rugăciune, într-un schit de pe Muntele Căpățânii, varianta noastră pentru Golgotă. ”A avut ascultare” la bucătărie, la grădina cu zarzavaturi, apoi a devenit șef al cancelariei Mănăstirii Frăsinei. ”Pompos se cheamă așa, sunt, de fapt, pomelnicele”, are puterea să zâmbească. A ieșit puțin. A mers pe la Sibiu, pe la Vâlcea, la niște colocvii despre viața lui Ghelasie, trecut la cele veșnice pe la 2003. A mai fost la Pitești, pentru înzdrăvenire, unele probleme de sănătate prinseră a-l chinui. ”De București nu vă este dor?” ”Nu! Nu mi-e dor de nimic din lume!” Regretă rolul lui Horia Sima și astăzi, la mai bine de trei decenii de atunci. Nu pentru că i-a adus nenorocire. Nu! Pur și simplu îl regretă!

 

Păritele Valerian de la Pătrunsa, dând binecuvântarea unor pelerini

 

Acum e la Pătrunsa, sub vârful Buila. La anul adună 70 de primăveri. Se închină adânc, sărută moaștele Sfântului Antonie de la Iezeru, cel care s-a nevoit multă vreme într-o peșteră, apoi încheie: ”Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”...

Sursa: Evz