Doamna Bulandra: ”Întâi instituția și pe urmă interesele personale”

A iubit enorm teatrul, chiar dacă focul sacru n-a mistuit-o ca pe marii artiști. Familia a repudiat-o pentru ”meseria” ei și nu i-a mai dat voie să poarte numele ”Sturdza”. A jucat în primul film românesc-ever, s-a căsătorit cu un alt uriaș, Tony, și, dimpreună, au pus bazele școlii moderne de teatru. A făcut roluri epocale, a luat sub a sa aripă actori mici, care au devenit mari, a strâns fonduri pentru sărmanii de pe front. A ajuns directoarea ”Municipalului” și a făcut din el un loc de care se vorbește, și astăzi, în întreaga lume. Coana Lucica a jucat până la 85 de ani și s-a stins după un accident banal, în timp ce alerga spre un nou scenariu, speriată să nu cumva să cază în mâinile altui teatru...

 

Lucia Strurdza la 1910, când încă nu devenise Doamna Bulandara, dar făcuse deja câteva roluri mari pe scena ”Naționalului”

 

Colo, fix pe treptele Teatrului Național, tânăra de 25 de ani, oprește aproape cu pieptul un venerabil aristocrat. ”Domnule director, cu scuzele de rigoare, rog a mă angaja aici!” ”Aveți studii?” ”Da, am terminat Facultatea de Litere și Filosofie!” ”Nu, mă refeream la cele de specialitate”, zice distinsul bărbat de 60 de ani. ”Nu!” ”Iubiți teatrul?” ”Nu mă simt atrasă de focul sacru, de care aproape toți actorii spun că sunt stăpâniți!” Omul nu mai știe ce să creadă, n-a mai văzut în viața sa așa ceva: tupeu sau o sinceritate dezarmantă? ”Doamnă, atunci de ce v-aș chema, mâine, în biroul meu?” ”Pentru că știu că voi putea!” ”Prea bine, atunci rămâne să ne vedem la orele 9! O seară plăcută!”

Scena-i adevărată, nu decupată dintr-un act. Domnița-i Lucia Sturdza, profesoară, cuconul e Petre Grădișteanu, directorul Teatrului Național din București. Anul e 1898.

Plecase la drum, în viață, pe 25 august 1873, la Iași. Bunicul, Vasile Sturdza, din marea familie, fusese membru al căimăcăniei de trei, primul Președinte al Consiliului de Miniștri de la Iași, după Mica Unire. Era descendentă pe linia domnitorului Mihail Vodă, cel care condusese Moldova din aprilie 1834 până-n iunie 1849. Familia o vrea docilă. Ea-i independentă, nu dorește banii neamurilor, spune peste tot că-și va câștiga singură existența! Logic, conflictul cu rubedeniile cele cu sânge albastru pleacă, rapid, la vale. A ajuns la București, a absolvit Facultatea de Litere. Gata, asta era, carieră în învățământ! Urma să predea, ca suplinitoare, la o școală primară pentru băieți. 12 la număr. ”Aveam neapărată nevoie de un salariu pentru a-mi plăti taxele universitare și cărțile studențești!”, scria ea în volumul ”Amintiri, amintiri”. ”În același timp, voiam să realizez și altceva pe lângă sumele trebuincioase”. Nu găsește post. Merge la Grădișteanu. E angajată după o singură audiție. ”Am intrat nu pe baza pregătirii artistice, care-mi lipsea, ci, pentru că a întrevăzut în mine viitoare posibilități de afirmare spre folosul meu și al teatrului. Poate că-l amuzase și îndrăzneala demersului meu, lipsit de justificarea unei pregătiri artistice, profesionale!”

”Și iată-mă în teatru căzută din cer. După viața monotonă, îngustă și apăsătoare în sânul familiei și după mediul studios universitar, mă aflam deodată în vâltoarea unei lumi cu un specific nebănuit de mine. Și totuși m-am avântat cu multă îndrăzneală în noua mea carieră”.

Debutul se produce pe 1 octombrie 1898, cu piesa într-un act ”Primul bal” a dramaturgului francez Edouard Pailleron. Din târgul Ieșilor plecase spre București o telegramă, ce ajunge cu câteva ore înainte ca Lucia să suie pe scenă: ”Je te défends de porter le nom de ton père sure la scène!” (n.a. – ”Îți interzic să porți pe scenă numele tatălui tău!”). Semnat, Ecaterina, bunica paternă. Startul e un eșec. ”Aducându-mi aminte de acest debut, rămân uneori uimită, iar alteori pufnesc în râs, la gândul inconștienței mele de atunci. Dar nu numai a mea, ci și a celor ce mi-au încredințat interpretarea unui personaj pentru care nu prezentam nicio calitate. Era vorba de o domnișoară naivă și răsfățată, pășind cu ingenuitat și feciorelnică cochetărie la primul ei bal”. Nu-i place să lase lucrurile așa. Imediat se înscrie la cursurile de la Conservator ale Aristizzei Romanescu. Aceasta e profesoară de declamație, verișoară primară cu mezzo-soprana de faima universală Elena Teodorini. Avea să le nască, artisticește vorbind, pe Maria Ventura, Lucia Sturdza, Sonia Cluceru ori Maria Filotti. ”Am citit cu aviditate tot ce era în legătură cu arta dramatică. Și mai ales am urmărit cu încordare jocul tuturor actorilor mari și mici, buni și răi, compatrioți și străini. Am înțeles că atât cultură fără talent, cât și talentul fără cultură nu pot făuri un actor desăvârșit”. A ”furat” tot ce a găsit. De la italianul Ermette Novelli ”a înțeles marele rost al jocului actorului”, de la ruși, dăruirea și identificarea. A luat de la Eleonora Duse naturalețea și vădita simplitate a jocului. De la Agatha Bârsescu, perfecta îmbinare a detaliilor.

Dar viața e nedreaptă, nu? Familia Sturdza e prea puternică și, deși între Iași și București sunt sute de kilometri distanță, puterea ei răzbate și-n orașul lui Bucur. Se aude de dezmoșteniri, de scandaluri, așa că Lucia cea nou-angajată este dată afară de la ”Național” dimpreună cu alte trei actrițe, la alibi, când încă cerneala nu se uscase pe angajament. Dar domnița nu disperă. Tratează nedreptatea cu și mai multă muncă. Ștefan Sihleanu, o minte genială, doctor în Științe Naturale, doctor în Drept în Italia, Comandor al Ordinului ”Coroana României”, directorul general al Teatrelor, aude de îndârjirea sa, trece peste toate cutumele și, în 1901, o reangajează.

Debutul are loc o singură dată. La ea se petrecuse de două. ”Mă îmbarcasem pe corabia care plutește pe valurile schimbătoare ale succesului, adeseori urmprit ca un miraj. În sfârșit, eram actriță!” Curând, directoratul este preluat de Alexandru Davila, fiul lui Carol Davila, și autor de ”Vlaicu Vodă”, în 1905. Omul iscă scandaluri, nemulțumiri, dar are meritul de a revoluționa scena teatrului românesc. Le lansează pe Lucia Sturdza, pe Mărioara Voiculescu, le dă credit lui Ion Manolescu ori lui Tony Bulandra. Naște, în 1909, ”Compania Dramatică Davila”, prima particulară de acest gen din țara noastră. Trupa muncește nebunește. Tony, care evolua în mai toate spectacolele, aproape că nu mai are timp să-și învețe rolurile. Se pleacă la drum cu ”Începem!”, instantaneu scris special de Caragiale pentru acest moment. Lucia realizează, încă de pe atunci, că această ”fugă” săptămânală va duce la comercializarea profesiei, lucru contrar principiilor sale.

Să facem nițelușă pauză.

În vara lui 1911, actorul Grigore Brezeanu, care are numai 20 de primăveri, fiul marelui artist Ion Iancu Brezeanu, e hotărât a face primul film românesc din istorie. Are scenariul – ”Un amor fatal” -, piesa lui Marc Fournier, care se juca, deja, pe scena ”Naționalului” bucureștean. Vorbește cu vedetele – Lucia Sturdza și cu Tony, care nu-s încă luați, dar între care există chimie, ceea ce face filmările mult mai ușoare, vorbește cu cei de la ”Pathé”, să-l ajute cu pelicula, oamenii sunt de acord și-l deleagă, ca operator, pe Victor De Bon, se turnează vreo două săptămâni și așa apare întâiul celuloid de la noi, ”Amor fatal”, film, din păcate, pierdut. LS+T=LOVE, iar pe 5 aprilie 1912 e căsătoria.

 

”Program escepțional”, cu primul film românesc din istorie, ”Amor Fatal”

 

Revenim la Davila și la a sa ”Companie Dramatică”. Doamna Bulandra nu vrea să meargă mai departe. Spune că trupa se îndepărtează de scopul inițial, acela de a crea un teatru de artă, așa că în același an, 1912, soții se retrag, sunt dați în judecată, revin la Teatrul cel Mare, iar echipa lui Davila, fără ei, se destramă...

Dar ideea de trupă particulară le încolțise, deja, în minte. În 1914, ies, din nou, de sub tutela ”Naționalului”. Fondează ”Compania Bulandra”, încep să-i lanseze pe talentații vremurilor, un Nicolae Bălățeanu, genial în ”Hagi Tudose”, un George Vraca, cel care nu mai are nevoie de nicio prezentare, un George Calboreanu, artistul cu cea mai ”tunătoare” voce posibilă. La noul ”Teatru Bulandra” se montează Shakespeare, Corneille, Schiller, Ibsen ori Bernard Shaw, e o adevărată școală: ”Ajunși acasă, ne gândeam ce vom face mâine. Discutam împreună conținutul textelor, analizam caracterele diferitelor personaje ale piesei, mai întâi pe fiecare în parte, apoi în interdependența lor, stabileam punerea în scenă, înclusiv mobila ori recuzita necesare”, avea să-și aducă aminte Doamna Bulandra.

Tony are grijă de refacerea sălilor, de construirea unei turnante, se uită peste toate documentele, merge la croitorul de costume iar seara e... actor. Alături de ei joacă Maria Filotti, Maria Ventura, Storin, Bulfinski, Buzescu.

 

Trei decenii de teatru particular cu ștaif

Aproape 30 de ani de zile se joacă. E în ”Maria Stuart” a lui Schiller, e în ”Profesiunea doamnei Waren”, a lui GB Shaw, e în ”Citadela sfărmată” a lui Lovinescu, e în ”Anna Karenina”, în ”Doamna Clara”, în ”Nebuna din Chaillot”...

Apoi vine marele cutremur din 10 noiembrie 1940. Clădirea e distrusă, al Doilea Război Mondial mușcă, deja, din Europa. Compania se închide. Dar ei continuă să joace pe unde apucă, pentru a strânge bani în fondul ”Crucii Roșii”. Supărat și chinuit de un cancer la plămâni, Tony decedează în 1943. Se iubiseră 33 de ani. Vine o perioadă grea. Văduva trăiește din lucrurile pe care le vinde din casă, mai ales din cărțile bibliotecii personale, pe care le adunase cu dragoste și cu migală. Aleargă cu niște sacoșe prin tramvaie, ea, doamna de fier. Decupează un fragment din ”Bilete de papagal”, revista lui Arghezi, unde maestrul din Mărțișor scrisese câteva rânduri despre Tony: ”Pământule, fii îngăduitor cu acest Hamlet. După aplauzele sălilor strălucite, nu te așterne, timpule, cu uitarea ta peste el. Lasă vântul să-i cânte din chitară, în singurătatea lui de acum. Lasă primăvara să adune basme și mierle împrejurul acestui descântător. El și-a luat și a plecat cu ele toate sufletele pe care le-a născocit. Lasă-ne să ne aducem aminte și noi”. ”Când Tony a plecat, viața pentru ea a continuat să fie numai teatru și amintirea lui”, spunea și Dina Cocea.

Suferă mult, dar, cu toate acestea, Lucia Sturdza se oprește doar 10 zile. Apoi, pentru a încerca să uite totul, suie pe scenă. Plânge, actorii plâng și ei, plânge lumea în sală, dar, cu ultimele puteri, duce piesa până la capăt.

O caută pe Dina Cocea, îi propune un rol, e chemată la Teatrul ”Comedia”, pare că viața reintră pe făgașul normal. Muncește mult. În 1944 e pe distribuția fimului ”Escadrila albă”, unde evoluează alături de Mariella Lotti, cea care, vreme de cinci ani, trăia o idilă cu Regele Mihai I, înainte de căsătoria acestuia cu viitoarea Regină Ana.

Beate Fredanov, o actriță de școală germană, extrem de exigentă, stăruie pe lângă ea să devină directoarea Teatrului ”Muncipal”, în 1947, după terminarea conflagrației. Acceptă, dar totul trebuie luat de la zero absolut: la început, trupa înseamnă nouă actori, dintre care doi sunt directori adjuncți; în 1961, ”Muncipalul” are cei mai cunoscuți artiști din țară. Locul e inaugurat cu ”Insula”, a lui Mihail Sebastian. Conduce, dar nu uită că e și actriță. La 82 de ani urcă, încă, pe scenă. E întrebată ce visează. ”Visez numai ce am de făcut mâine la teatru!”, răspunde. Sfidează limitele timpului. Îi dă tot mai mult credit junelui Radu Beligan. În seara premierei de la ”Nu se știe niciodată”, a lui Bernard Shaw, mănâncă o caramea, care-i deplasează proteza dentară. După două replici, nu mai poate spune nimic. Ion Lucian duce piesa până la capăt. ”Iubea la infinit rolul din Mamouret. O auzeam deseori pe Coana Lucica cum i se plângea Marietei Rareș că nu știe cum o să facă acea compoziție: personajul interpretat de ea avea 100 de ani. Glumea: <<cam mare pentru mine!>>. Coana Lucica avea ”doar” 80”, își aducea aminte maestrul.

Trei decenii e profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Formează generații întregi de actori, de la Fory Etterle la Victor Rebengiuc, de la Aura Buzescu la Nineta Gusti, de la Alexandru Giugaru la Mihai Popescu.

 

Când s-a luat cu Tony, acesta i-a spus că al său crez este ”Întâi instituția și pe urmă interesele personale”. Cu el a rămas până la finalul vieții

 

Sică Alexandrescu a stat multă vreme pe lângă ea. Avea să o descrie pe o ”boieroaică a teatrului românesc. Impresionase, încă din tinerețe, prin frumusețe, inteligență și printr-o prestanță unică pe scenă, pe care a păstrat-o până la urmă. Ținuta ei era impozantă, atât în teatru, cât și în viață, îți evoca imaginea princiară a unei femei elegante care apare în mijlocul invitaților coborând scara de onoare a unui palat. Energică directoare de teatru, a știut să impună disciplina în teatru actorilor, ținuta pe scenă, respectul pentru noblețea artei și prestigiul instituției”.

Se stinge la mijloc de septembrie, 1961. Tot din pricina dorinței de cunoaștere. Aflase că Lucia Demetrius, colega lui Gala Galaction și iubita lui Eugen Lovinescu, a scris o piesă nouă. Ca nu cumva alt teatru să afle, să-i fure scenariul, fuge până la prozatoare acasă, să afle totul în original. Alunecă și pică pe scări, la 88 de ani. Sfârșitul. Astăzi, expresia poate părea forțată, deplasată. Dar de la Lucia Sturdza-Bulandra ne vine ”Marea Doamnă a Teatrului”...

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: