Dem Rădulescu, ”Bibanu”: ”Suntem clovni într-un mare circ. Uitați-vă, nițel, la viață!”

30 de ani de la fuga Nadiei Comãneci. Un salt de nota 1.00

Dete piept cu viața în 1931, la Râmnicu Vâlcea. Tatăl, negustor, mama, din Ardeal. Cehov era cu ”Trei surori”, ei, trei frați. Veni al Doilea Război mare. Vremuri grele. Mergea în Gară, pe unde treceau ofițerii germani. Care spre Grecia, care spre Stalingrad. Mucios, cerșea pâine. Friții îi dădeau câte un măr, o țandără de ciocolată, îl mângăiau pe creștet, apoi îi ziceau: ”Țigoinăr, marș!” Dar el pleaca bucuros spre casă, cu ”prada”. În plus, după doi ani de viețuit printre nemți, printre miros de gurdon, vagoane, osii și boghiuri, prinsese câte ceva din limba lui Göethe.

 

”Comedia e ca un joc al spiritului. Există zâmbetul, există râsul mai pe-nfundate, există hohotul, dar mai presus de orice, în comedie contează satisfacția estetică în fața momentului artă”

Era sărac. Sărac rău. Adică dacă avea o gaură pe cracul pantalonului, muia degetu-n gură, îl scobora, apoi, în funinginea sobei și, pe sub postav, direct pe picior, desena un rotund de negreală, fix în locul găoacei. De la distanță, ”scorbura” nu se vedea. Avea un ”beteșug”. Iubea filmulȘi teatrul. Lega școala de gard pe la șase seara. Aștepta să se coboare întunericul, apoi, fără să plătească, fofilându-se pe lângă plasatoare, intra la cinema. ”Mi-a plăcut, enorm, Harry Baur (n.r. – actor francez, a jucat în peste 80 de producții între 1903 și 1942). Apoi Stan și Bran, clar. Dar cel mai mare a fost Charlie Chaplin, un om care a născut o lume”, obișnuia să spună. Ieșea din sală, intra la bătaie. ”Ai mei mă altoiau des, mă întrebau de unde vin, iarna la zece seara acasă?”                                                    

 

Doi de Tănase: avea voie doar la Maria, la Constantin fetele erau prea dezbrăcate!

 

Prin ’43 a văzut primul spectacol, ”Gioconda iubește”, cu Maria Tănase. N-avea voie la teatru, balerinele erau cam sumar îmbrăcate...Pe marele Tănase, Constantin, l-a văzut o singură dată. A început să-l copieze. Îi spunea cupletele, mai scria lucruri cu haz prin ”Reviste”, avea condei. Pe la 17 ani a început să și joace, cu băieții, la liceu. Nu spusese nicio poezie până deprinsese a se bărbieri în răspăr. ”Nici măcar la școala primară nu-mi dăduseră vreun rol”, își amintea...

”Bibanu” nu i-au spus direct lui. După 1948, seniorul ținea o pescărie. ”Ținea” e mult spus, cheaburii fuseseră stârpiți, era ”gestionar”. Într-o zi, seniorul a adus acasă un exemplar deosebit. Fratele mai mare a mers cu el la școală, la ora de Științe Naturale. Profesoara le-a explicat: ”Dragii mei, acesta este un biban!” S-a ajuns la el, prin extrapolare. Nu l-a deranjat. Dar era știut doar acolo, în Râmnicu Vâlcea. Local, cum s-ar spune. Prin anul III de facultate, un prieten a venit la București. ”Ce faci, Bibanule?” Atunci a devenit universal, pierzându-și numele de familie, Rădulescu, dar și prenumele, Dem. Peștele gregar, răpitor de apă dulce, argintiu-verzui, a devenit al său blazon. ”Uite-l, mă, pe Bibanu’!”

 

"Bibanul” umplea stadioanele, fie cu gagurile sale, fie că juca fotbal. Imaginea e surprinsă pe stadionul ”Ceahlăul” din Piatra Neamț, în 1982. Dem Rădulescu, jucător de ocazie, e arbitrat de Stela Popescu (profil), Vasilica Tastaman (centru) și Cristina Stamate (cu steag). Niciunul dintre ei nu mai este astăzi...

N-avea treabă, deocamdată, cu scena, ci cu ringul. Era ”boxeur”, cum ar fi spus el, cu buzele țuguiate. La ”semimijlocie”. Cei care l-au văzut echipat cu mănuși afirmă chiar că avea talent. Lovea puternic, frmos, curat. Așa s-a și prezentat la examen, la I. A. T. C., cu o medalie spânzurată de gât! Prinsese un ”aur” la un turneu. Aurel Rogalski, actorul, îl povățuise să o cotească spre ”Teatru”. L-a ascultat. Când a intrat în încăpere, cu spatele lui lat, de boxer, cu șnurul pe după gât, Gheorghe Storin, profesorul de artă dramatică, un tip veșnic tras la costum, serios, a căzut de pe scaun!

 

Un derbedeu pletos. ”Cine ești tu, mă puțoiule?”

A încuiat facultatea în ’54, șef de promoție. A jucat la examen alături de Irina Răchițeanu - Șirianu, doamna profesoară de la clasă - pe vremea aceea nu era ”profa”, ci ”doamna profesoară”, deputat în Marea Adunare Națională - în spectacolul ”Cei din urmă”. Mânca volumele, citea de rupea, studia 25 de ore din 24. ”Biban” - bursier republican. Pentru că absolvise șef de promoție, pe foaia de repartiție scria ”Teatrul Național”. Director era marele Zaharia Stancu. Urma să joace pe unde se mai auzea, încă, zgomotul pașilor lui Nottara, Demetriade ori Iancu Petrescu.

Lepădase pamperșii actoriei când l-au chemat la o filmare, la televiziune. I-au promis că-i dau o mașină, să-l ducă, îndărăt, la repetiție, la ”Național”. L-au uitat. La 20.50, marele Sică Alexandrescu a intrat în sală. ”Bibanu”, cu plete a la Eminescu și un palton întors de cinci ori când pe o față, când pe alta, s-a ițit la 21.20. ”Priviți un derbedeu! Cum îți permiți, mă, să-i ții în picioare pe oamenii ăștia?” Câțiva actori fumegau : Carmen Stănescu, Grigore Vasiliu-Birlic, Sandu Giugaru, Angela Mateescu, Nicu Brancomir...Unii ”Emeriți”, alții, ”Ai poporului”. ”Nu îți este rușine, mă puțoiule, să te aștepte toate aceste somități?” Sică Alexandrescu mitralia întruna. Dem Rădulescu a așteptat. A avut inspirația să tacă fix până în momentul în care maestrul s-a oprit pentru a trage o gură de aer. ”Viu de la spital, am cavernă!”, a apucat a zice. Liniște totală! Pe înțelesul pietonului de pe zebră, tuberculoză! L-au dus într-o cabină, Alexandrescu l-a întrebat dacă poate repeta. ”Încerc!”, a spus, cu un glas stins. N-avea nici 25 de ani când juca, deja, roluri perfecte. ”A doua zi toți știau că am TBC”, iar Moni Ghelerter îl certa pentru că nu-i spusese de boală, să-l ducă la marele medic Iuliu Ghelerter...

 

Întrebat, cândva, de ce e bucuros, marele Jerry Lewis a răspuns: ”Sunt fericit că suntem trei mii de actori și numai câțiva de comedie”.

Prindea repede orice. Nea Gigi Ciprian se îmbolnăvea, avea șase ore să intre în rol, un spectacol în versuri. Bătea recorduri europene, mondiale și olimpice: în trei zile devenea ”Cetățeanul turmentat” dintr-o ”Scrisoare pierdută” după ce mestrul Antoniu se îmbolnăvea...18 zile pentru Cațavencu. ”Tată, spectacolul ăsta se juca din 1948. Niki Atanasiu era imens, dar se găsea plecat prin străinătate. Cum ședeam, așa, topit de frică, Sică Alexandrescu și Romaniță m-au luat de mâini și m-au dus la arlechin. Gata emoțiile!”

     

Alături de prima soție, Paula Rădulescu. ”Într-o vară, după ziua mea de naștere, mi-a zis un prieten că vrea să mă cunoască. Imi era frică, eram timidă. Până în noiembrie ne-am căsătorit”...

Anii trecuseră, dar era tot sărac. ”Ce mâncați, maestre, pe atunci?”, vine întrebarea. ”Un borcan de vinete împănate, cu o juma’ de pâine albă”. ”Bun, asta la care dintre mese?” ”Nu era decât una singură pe zi! Aveam chenzina 283 de lei, puteam să ne lungim la caviar?”

 

40 de ani pe celuloid

 

În film a apornit la drum în 1959. ”Secretele cifrului”, peliculă de spionaj și, imediat, ”Telegrame”, comedie de moravuri a cărei acțiune se desfășoară într-un orășel din Moldova de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. N-a jucat mult, dar cu ce coloși a putut să împartă aerul la primele tururi de manivelă: Emanoil Petruț, Mihai Mereuță, Ernest Maftei, Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Vasilica Tastaman. L-au întrebat dacă a avut emoții. ”Nu”, a răspuns. ”De ce?” ”Atunci, în primele zile, marele George Calboreanu m-a sărutat pe frunte și mi-a zis <<Să ai o carieră frumoasă!>> Nu mi-a trebuit nimic mai mult”...

Ce a urmat, nu trebuie amintit, pentru că orice țânc îi cunoaște gagurile. A devenit sinonim cu râsul. “Domnule, comedia este un lucru foarte serios”, i-a spus, cândva, maestrul Aurel Baraga. A prins și rolul serioase, gen Lie, slujitorul lui Tudor Șoimaru în “Neamul Soimăreștilor”, dar nu era stilul său.

În “Vin bicicliștii”, comedie cu tematică sportivă, e Mișu, ciclist. Alături de Mircea Albulescu, antrenor al echipei “Trotineta”. Gogu Steriade, din seria “BD”, are o glumă pe secundă. Filmul, intrat în producție sub denumirea de “Brigada mărunțișuri” avea să fie vizionat, până în 2005, numai la cinematograf, de 4.618.451 de spectatori. “Astă seară dansăm în familie” e o capodoperă. Imaginea “Bibanului” care ascultă sunetele unei harpe e epocală. Elisabeta Bostan îl face Motanul Dănilă în “Veronica”, 1973. În “Secretul lui Bachus” e inspectorul Dumitru Sterea. Joacă orice. Cine nu-și aduce aminte de sceneta cu Ciprian Ghica, copiul-minune din Bacău. “Deci, Cipi, dragă: Am văzut un iepu - raș, Îmbrăcat cu-n gule - raș, Și cânta din fluie - raș, O doină din Făgă - dău!”

Marietta Sadova, o mare actriță și regizoare româncă, îl găsește pe holurile Radiodifuziunii. Nu are unde să se ascundă. ”Bibanule, am 60 de ani de la moartea lui Coșbuc (n.r. – decedat în 1918, de inimă rea, după ce fiul său pierise într-unul dintre primele accidente de automobil din România), fac ceva frumos la Sala Palatului. Trebuie să reciți niște versuri!” Dă să fugă...Nu poate. Se merge în fața a 2.600 de oameni. Bustul poetului tronează pe scenă. Numai ”greuceni”: Aura Buzescu, Finteșteanu, Ion Manu, Calboreanu cel cu vocea baritonală. Mitzura Arghezi, da, fiica marelui Tudor de la Mărțișor, a primit o parte din ”Maica și haiducul”, Dem Rădulescu, alta. Și-a pus un suman pe el, a trecut la treabă. Mitzura a recitat a sa bucată. Apoi, ”Bibanul” a făcut un singur pas și a țipat la microfon: ”Maică!” Sala s-a rupt în două de râs. De fapt, nu era râs, erau 2.600 de urlete. Dem Rădulescu cel serios le stricase festivalul...

 

Pe scena ”Naționalului” Bucureștean, în ”Conu Leonida față cu reacțiunea”

”Spectatorul trebuie să știe că personajul meu există!”

 

După 1990, n-a mai călcat pedala de accelerație. A continuat să joace, a continuat să predea la I. A. T. C., dar era supărat pe schimbările apărute, nu le înțelegea. ”Spectatorul trebuie să știe că personajul meu există. Este făcut și el, ca orice om, din mici adevăruri care, împreună, duc la un mare adevăr”, obișnuia să spună. Critica neimplicarea. ”Cum să joci dacă nu crezi în rol? Doar ca să iei niște bani? Tată, ochiul fără scânteie este ca un heleșteu stătut”.

Se trăgea mai des la Câmpina, avea o căsuță acolo. Mergea spre a-și limpezi gândurile. La 69 de ani fără patru zile, în spetembrie 2000, când strugurii târzii prinseseră a se coace pe dealurile dimprejur, a parcat mașina. S-a dat jos din ea, și-a umplut plămânii, gata pentru o nouă reprezentație, a apucat să spună ”Ce are curat e aici!” și asta a fost! ”Bibanul”, lostrița comediei noastre, ne părăsise.

 

De unde știi dumneata că eu am fost și,...am fost și”...

Ei, tovarăși! Oamenii muncii se odihnesc. E just să deranjăm?”

Mă silești să fiu dur, eu, care nu pot să tai un pui”...

 

Reclamă-mă la Protecția Muncii...Dar eu tot te iubesc!”

Am stat alături și te-am privit intens două ore și cinci minute”

Douăzeci de minute. Pe urmă s-a făcut frumos. S-a nins”...

Uite, mă forțează să fiu dur, viața e scurtă!”

La dumneavoastră e 14 și 15?”

Este un curent terrribil, un curent terrribil!”

Spuneam textual, citez: că sunt îndrăgostit de dumneata”

Cu care avea 14...Copii? Nu, ani de menaj”...

Un rodaj bun e ca o cură la Amara”

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: