De șase lei iubire infinită

Cea mai mare balerină a noastră, Irinel Liciu, și un poet imens, Ștefan Augustin Doinaș, s-au iubit 50 de ani. Când a fost vreme de plecare, au vrut să meargă dimpreună, așa cum și-au promis. El, primul, ea, după.

Se găsiseră nițeluș după finalul celui de-al Doilea Război Mondial, într-un București sovietizat. El să fi bătut, așa, în vreo 30 de primăveri. De obârșie din Arad, debut liric în ”Jurnalul Literar”, Facultatea de Filosofie din Cluj. Ea, puțintel mai tânără, de loc de pe Dealul Feleacului, iubitoare de dans, de muzică. El, poet minor, pe atunci, simbrie microscopică, gazetar la o revistă culturală. Ea pornise cu ”Faust”, o unseseră prim-solistă a Baletului Operei Române din București.

S-au zărit în casa unui prieten comun. ”Fugi, mă, de aici cu placa asta învechită! Hahaha, auzi, dragoste la prima vedere!” Da, asta fuseseră la ei! Dragoste la prima vedere!!! El se chinuia să priceapă ce tramvai trebuie să ia până la Gara de Nord. Ea era Vedeta, Vârful. Studiase la Moscova ori Leningrad. Apostolii lui Stalin, tovarășii Maurer ori Bodnăraș, îi sărutau mânușițele până mai sus de coate, îi trimiteau flori. Tanți și Lica Gheorghiu, fiicele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, voiau a fi prietenele sale. Dar zeița își întoarse ochii către muritor. El era ”auster, discret, vorbea puțin. Frumusețea ei avea ceva din finețea unui totem, a unui cap esențial, un nas arcuit, ochii migdalați, un ten mai smead, cu părul strâns în spate, așa cum toate balerinele îl poartă și în timpul carierei, și după”, își amintea Emil Hurezeanu. Afrodita și Adonis. Nemuritoare și muritor. Dragoste în vreme de răstriște.

El, poetul Ștefan Augustin Doinaș, pe numele real Ștefan Popa. Ea, balerina Irinel Liciu, alias Silvia Lia Voicu.
 

Proscrisul și Artista Emerită a Poporului

El uită, în 1957, să pârască un coleg. Stop! ”Omisiune de denunț”. Marcel Petrișor venise în redacție, la ”Teatrul”. Susținuse că ar fi fost bine ca Revoluția ungară din ’56 să nu se fi terminat așa de repede și că îi așteaptă la proteste, la Univeristate. Cineva ciripise, a doua zi. Toți cei din încăpere fuseseră săltați. Era o epocă în care nu te jucai cu așa ceva, indiferent cât de fin slalomai pe cărările dintre versuri. Tovarășul Ștefan Augustin Doinaș e arestuit pe 3 februarie 1957. Primește doi ani. Cu executare.

Irinel Liciu a refuzat propunerea de a rămâne la Moscova și de a face balet acolo

Balerina a cerut, imediat, audiență la Constanța Crăciun, demnitară comunistă de prim rang, Ministru al Culturii, apoi adjunct. Știa că poartă o iubire pentru balet. Constanța a certat-o că pune vorbe bune pentru un ”pușcăriaș, pentru un opozant al regimului”. Afrodita a spus că nu părăsește locul fără o decizie pozitivă. La puțină vreme după aceea, Ștefan Augustin Doinaș a fost eliberat...

S-au căsătorit în 1958, s-au retras să-și trăiască povestea de dragoste în Brătianu 35, departe de lumea dezlănțuită. ”Când m-au săltat, aveam doar șase lei în pardesiu. Toți banii. Când am ieșit, n-am avut voie să muncesc. Așa că ani de zile, după căsătorie, am fost prinț consort”, mărturisea, după 1990, la TVR, Doinaș. ”Pur și simplu m-a întreținut, trăiam pe spinarea ei”.

Irinel era în mare vogă. Azi mergea în Franța, mâine o găseai la Roma. Grecia, Bulgaria, Polonia, Rusia. Doamne, ce rol a făcut în ”Lacul lebedelor”! Cum a putut pluti în ”Romeo și Julieta”...El mergea, seara, să o aștepte la ieșirea de la Operă. Ridica gulerul, trăgea borurile mai peste ochi, să nu fie văzut. Era proscris. Ea primise titlul de Artist Emerit al Poporului din mâinile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar parcă asta conta? Ea gătea extraordinar. Era preocupată să-i fie bine lui. După un rol memorabil, venea acasă, punea șorțul și îi făcea Doinașului ”cele mai bune prăjituri din lume”. A, și faimoasa sa ”specialitate”. Pentru că aducea, puțin, cu cele mai frumoase asiatice din lume, glumea, mereu: ”Filipineza este rugată să facă pilaf filipinez”.

Ea dansa alături de un alt imens, Gabriel Popescu. Cel mai  mare balerin postbelic. In 1965, sătul de ceea ce se petrecea pe aceste meleaguri, a rămas în Franța. Irinel Liciu a decis că este momentul să părăsească scena. Pe 12 februarie 1968 a baletat în ”Faust”. Cu asta a început, cu asta a terminat. Cerc închis! Nimeni nu putea comenta nimic, dat toți știau că era scârbită de înlocuirea repertoriului clasic cu unul rusofil. Nu avea să se mai întoarcă, niciodată, acolo! Niciodată!

Gloria ei începe a apune. A lui, prinde a urca spre Zenit.

Mistrețul cu colți de argint

El ține pitulată o poezie. E scrisă cu ani în urmă, la Sibiu, la ”Cercul literar”. Dar i-o citește lui Irinel abia pe la 1966. E o capodoperă. ”Mistrețul cu colți de argint”, una dintre cele mai frumose opere din literatura noastră.

”Mai bine ia cornul și sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinți după creste luna

și cornul sună, însă foarte puțin”.

 ”Erau mereu împreună. La Sibiu, la București, în Germania, când el a primit medalia <<Goethe>>, după ce a terminat de tradus <<Faust>>”, rememorează același Emil Hurezeanu. Ore în șir îl asista, într-un iatac. El dădea binețe, apoi dispărea, se făcea nevăzut. Ea avea o răbdare infinită, o veselie debordantă, contagioasă.

La Cluj, unde a terminat Literele și Filosofia, Doinaș l-a avut profesor pe marele Lucian Blaga

Dar Doinaș nu e statornic, prinde drag de o fată din casă, de o slujnică. Atâta dragoste plutește în aer, are un Univers de amor, dar el înșală! Ea-și face bagajele, pentru întâia dată de la anul zero al iubirii lor. El simte că a înfuriat întreg Olimpul. Se pune la birou, zămislește, din nou, o capodoperă. ”Azi ne despărțim”...

”Azi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărțim

cum s-au despărțit apele de uscat”...

Dragostea arde. Irinel știe că ”despărțire” este un termen folosit de către muritori. Ori ea nu este așa. Se întoarce. Dar de ce scrie ”se întoarce”? Unii zic că nici măcar nu a plecat! 1989 îi găsește la braț, ca întotdeauna. El devine, în 1992, membru al Academiei Române. Scriitorii, colegii lui de breaslă, îl propun pentru Nobelul literar.

”Doinaș, dulcele meu”...

Apoi...Apoi vin accidentele vasculare și tonele de medicamente. El adună 80 de ani și știe că are cancer. Cel mai bun prieten al său devine bastonul. Pe care-l poartă pe dreapta. Pe stânga e, ca de fiecare dată, Irinel. Care nu-i mai gătește pilaful filipinez. Aș, ba-l gătește, dar fără sare și piper, așa, ca pentru Doinaș. ”Mereu îmi spunea că dacă i se întâmplă ceva lui, ea se omoară. Și tot mereu o certam”, își șterge lacrimile Laura Iliescu, cea mai bună prietenă. In ianuarie 2002 sunt foarte stinși. Ea admira, mult, ”Legendele Olimpului”. Semnul de carte se oprea, mereu, la legenda lui Filemon și a lui Baucis. Zice-se că atunci când Zeus a decis să pedepsească lumea, l-a luat după el pe al său fiu, Hermes cel pișicher, și au coborât printre cei care-și numără anii. Noaptea, târziu, nimeni nu i-a primit. Doar doi moșnegi, Filemon și Baucis, au făcut asta. Au spălat oaspeții, conform tradiției, pe picioare, au fugărit o gâscă bătrână, să o taie, au cules zarzavaturi din grădină. La plecare, Zeus le-a spus că va urma un Potop, i-a întrebat dacă nu vrea să-i ia cu el, sus, în Olimp, să le dea daruri multe. Au refuzat tot! Avuseseră o singură jalbă: când le-o veni vremea, să-i lase să plece dimpreună, căci nu puteau trăi unul fără celălalt, nici măcar o secundă. Atotputernicul le sărutase obrajii și se făcuse nevăzut alături de Hermes.

Vineri spre sâmbătă. 25 mai 2002. Infarct. Scurt, acolo, pe masa de operație. Irinel Popescu, medicul, a chemat-o pe Irinel, balerina, la spital. Doinașul ei se stinsese la 80 de ani și o lună. Dintre aceștia, 50 îi petrecuseră dimpreună. Ar fi vrut să plângă. Dar știa că plecatul ar fi certat-o.

A revenit acasă. S-a aranjat pentru trecerea Styxul-ului. Acolo, Charon, luntrașul, nu te traversează dacă nu ești pregătită să-l revezi pe cel drag. S-a dus în biroul Doinașului. A surâs, preț de o adiere: ”Aceeași dezordine monumentală”. Cu dreapta, tremurând, a apucat stiloul. Da, acel stilou! A așternut 14 cuvinte. Paisprezece! Cele mai frumoase și mai tragice din istoria iubirilor noastre. Apoi a strâns pumnul deasupra gurii. L-a deschis. A chemat stihiile cu somnifere. Multe somnifere. S-a așezat, cuminte, pe pat. Era gata de revederea cu Doinașul ei. ”Am hotărât cu Doinaș că, dacă unul dintre noi moare, celălalt se sinucide. Numai că Doinaș, bărbat fiind, adică laș, nu o să fie în stare să o facă”, îi spusese, cândva, lui Gabriel Liiceanu.

A găsit-o menajera. Noi, muritorii, nu putem pricepe așa ceva. Cel de Sus ți-a dat viața, doar El o poate lua înapoi. Dar Biserica, de obicei inchizițională pe acest subiect, a închis ochii. Oamenii ăștia se iubiseră o eternitate. Le-a dat voie să fie coborâți la cele veșnice dimpreună, cu fanfară, cu salve de tun, pe Aleea Academicienilor din Bellu.

”Philemon și Baucis”, tablou superb realizat de marele Rembrandt, la 1658. Galeriile Naționale de Artă, Washington

Semnul de carte e tot acolo. ”Legendele Olimpului” zic că atunci când le-a venit sorocul, Filemon și Baucis s-au transformat în doi copaci, în același timp. Casele au fost luate de vânt, chiar și templele au pierit. Dar pe acele locuri se poate vedea și azi un stejar mândru și puternic, ce-mbrățișează cu ramurile sale un tei cu trunchiul alb și plin de floare.

Cât despre cele 14 cuvinte caligrafiate, multă vreme s-a uitat despre ele. Au fost regăsite, cândva. Iată-le: ”Domnul meu și Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide!”