Cum a sfârșit liderul PCR, predecesorul lui Gheorghiu-Dej: o rangă în moalele capului!!!

Ștefan Foriș a fost șeful comuniștilor români vreme de patru ani, între 1940 și 1944. Om crescut și educat în spirit bolșevic la Moscova, ar fi urmat să conducă țara în momentul în care Armata Roșie, eliberatoare, ajungea la București. A fost eliminat de luptele interne din partid, o poveste cu gangsteri și răfueli în cel mai pur stil mafiot. L-au îngropat sub dușumea, chiar în primul sediu al PCdR, după ce fusese ucis cu metode de Ev Mediu! Apoi i-au strâns de gât și mama, pe care au aruncat-o în Criș. Nicolae Ceaușescu l-a reabilitat, în 1968...

 

Ștefan Foriș a fost considerat un lider nepopular, fără carismă, pentru că avea un spirit exagerat al disciplinei de partid, opusul total al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

 

Ștefan Foriș (în maghiară Foris Istvan) a venit pe lume pe 9 mai 1892, la Târlungeni, în Brașov. Prefera să i se spună ”Marius”. Familie de ceangăi din Țara Bârsei. Părinții - Istvan Foris și Anna Kocsis – aveau ceva avere și dețineau o fabrică de cărămizi și țigle. A ajuns la liceul comercial de la poalele Tâmpei, apoi la Budapesta, la o facultate de matematică-ficiză, iar când Primul Război Mondial prinse a mușca din Europa, a plecat, combatant-voluntar, pe front, ca locotenent. La finele conflagrației, atins de aripa ideilor bolșevice, s-a înscris în rândurile Partidului Comuniștilor din Ungaria (îl cunoștea bine pe Bela Kun, născut în Sălaj, în Cehu Silvaniei ), apoi a activat în cadrul regimului Republicii Sovietice Ungare.

1919 îl găsește reîntors la Brașov. Peste doi ani, apare Partidul Comunist Român, interzis în 1924. Aderă la el. Pentru că stăpânește cuvintele, devine jurnalist la ziare de stânga. Pe la 1928, Tribunalul Militar din Cluj îl condamnă la zece ani de închisoare. Milita pentru ”autonomia provinciilor românești până la despărțirea totală de statul român”, alcătuit din ”petice” și din ”cucerirea” teritoriilor străine. Când aude că e rost de rearestuire, fuge în URSS. Viețuiește pe la Moscova, apoi pe la Viena ori Berlin. Când se întoarce în România, e săltat și stă în detenție între 1931 și 1935. Fuge, din nou, la marele frate sovietic. Înainte, însă, face o greșeală ce avea să-l coste scump: sătul de Doftana, semnează o declarație de renunțatre la propaganda comunistă. Deși, revine, rapid asupra ei, avea să fie mereu bănuit de trădare, din acel moment.

Foriș trăiește în conspirativitate din 31 decembrie 1940. Trece, cu barca, în dreptul Tulcei. Siguranța – care de obicei era bine informată – l-a scăpat de ceva vreme din mână. Se știa că e refugiat în URSS, unii spuneau chiar că a murit de ceva vreme. Plecase alături de Teohari Georgescu, alt NKVD-ist notoriu, acesta se întorsese singur... Numai că Ștefan revenise pe cai mari, iar acest lucru nu se aflase. Plecase la Moscova drept unul dintre militanții de vârf ai PCdR, se întorsese în poziția de secretar general. Din 6 septembrie 1940, Regele Mihai I se află la a doua sa domnie, dar Foriș insistă să i se spună ”Tovarășul Marius, președintele”. Nici azi nu se știe dacă de țară ori de partid... E șef peste comuniști, peste ilegaliști, se vede ”domnind” peste toți, din adăposturile sale conspiraționiste. Salută ultimatumul dat de URSS României și ocuparea Basarabiei și Bucovinei. Are sprijin ”roșu”, preia tot ce e de preluat de la foștii lideri Boris Ștefanov și Bela Breiner.

Dar comuniștii nu stau cu mâinile la spate. Se știa că în rândurile lor cine pierdea puterea era exclus, trimis la închisoare și, de cele mai multe ori, executat. Bela Breiner e arestuit în 1940, într-o casă conspirativă din Cartierul Obor. Singurul care scapă este Foriș, datorită prudenței sale. Gata! Acesta este momentul în care se naște ideea că e omul Siguranței, din moment ce doar el rămăsese liber. Teohari Georgescu, Iosif Chișnievski și Gheorghe Gheorghiu-Dej se apucă să gândească planul de înlocuire.

Frontul se afla la Iași. Armata Roșie se apropia. Scadența era din ce în ce mai aproape. Rușii erau nemulțumiți de cum se ”lucrase”, ilegaliștii trebuiau să fi luptat mult mai îndârjit contra nemților. Cine urma să fie cel sacrificat în fața tovarășului Stalin, în momentul în care trupele acestuia cucereau România?

 

Emil Bodnăraș, comunistul care a tras sforile

Foriș era calm. ”Președintele Marius” știa că numai un ordin de la Moscova putea să-l schimbe din funcție, nu-și făcea griji prea multe în această privință. Se gândea doar cum să se ascundă și să scape de Sigurnață până la sosirea tovarășilor, moment în care avea să se facă numirea cea mare, ”ungerea” sa, ca mulțumire pentru cei 15 ani de activitate.

Dar comuniștii noștri nu dormeau. Emil Bodnăraș ieșise din Închisoarea Caransebeș pe 8 noiembrie 1942. Singur ”coace” legenda că a reușit să restabilească legătura cu Moscova, într-o țară prietenă Germaniei naziste. Dej îi convinsese pe toți că Foriș e un trădător, că din cauza lui mulți tovarăși ajunseseră la Doftana, că făcuse multe greșeli politice. Armata Eliberatoare urma să transforme Comitetul format din ”revoluționarii” români într-un Guvern cu acte în regulă. Începuse cursa pentru posturi. Cine o pierdea, se putea considera mort. Sau chiar era mort, după cum se va vedea!

Dej, Lucrețiu Pătrășcanu, Bodnăraș, Pârvulescu, Rangheț ori Maurer vor să-l înlocuiască, dar se tem de Moscova. ”Eliberarea lui Foriș din funcția de Secretar General al partidului a fost ilegală iar acestă măsură nu a fost agreată de Kremlin”, avea să-și amintească Gheorghe Apostol. Trebuia lichidat cu rapiditate. Bodnăraș blufa, nu restabilise niciun fel de legătură cu cei din Komintern.

Pe 4 aprilie 1944, Bucureștiul este puteric bombardat de către Aliați. La ora 14.00, bombardierele B52 acoperă cerul. Sunt distruse multe cartiere, Gara de Nord, Calea Griviței. Peste 2.000 de morți. Dar comuniștii fără de scrupule nu așteaptă. Seara, în timp ce militarii adună cadavrele, Bodnăraș pleacă spre Foriș. Omul nu stă mai mult de două-trei zile într-un loc. Știe că e căutat de toți – prieteni sau adversari – schimbă des casele conspirative. Acum e într-o locuință de pe strada Monetăriei, colț cu Bulevardul Filantropia.

”În ziua de 4 aprilie a venit bombardamentul american... am crezut că ne va da planul peste cap”, rememora Bodnăraș. ”El era în panică. Nu circula nicio mașină. El... a vrut să dea impresia că este calm... Romeo (n.r. – garda lui de corp) îi era un câine devotat, avea și revolver. S-a alarmat puțin, văzând mașina de afară. A întrebat ce este cu ea”. Trimisul îi spune că a venit cu o hotărâre, ce trebuie executată. Mazilirea. Foriș n-ar vrea să renunțe așa ușor, dar, crezând că totul e comandat de la Moscova, zice doar ”Eu mă supun!”. Cel mai important om al sovieticilor în perioada 1940-1944, ”Președintele Marius”, predecesorul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, e curățat!

Ajunge într-o casă din cartierul Floreasca, apoi într-una din Vatra Luminoasă. Băieții-s șmecheri, nu vor să riște până nu e totul clar. Dacă se aude la Kremlin? Așa că nu spun despre el că e arestat, ci doar pus sub ”consemn”. E eliberat în iunie, rușii sunt prea aproape de București. E bun la ”sectorul de agitație și propagandă”, Agitrop. Lucrează pentru primele numere ale ziarului ”România Liberă”. E o transformare incredibilă: leul de cu câteva luni în urmă a devenit un mielușel.  E supravegheat de trupa de șoc a lui Bodnăraș. Mai sunt câteva săptămâni până la întoarcerea armelor și e clar că după ce ”eliberatorii” vor ajunge pe Dâmbovița, minusculul PCR va avea de jucat un rol imens în noua situație, în contrast total cu dimensiunile sale.

 

Foriș (al doilea din stânga, stând jos, costum de culoare deschisă), alături de câțiva tovarăși ilegaliști

 

E săltat, din nou, pe 9 iunie 1945. Războiul s-a terminat, rușii trag linie și prind a socoti. Teohari Georgescu, Iosif Chișnievschi și Gavrilă Birtaș, secretar de partid al Regiunii Oradea, îl acuză de trădare și colaboraționism cu Siguranța Statului, în anii războiului. Fostul șef al comuniștilor e la capăt de drum, are zilele numărate.

Un an de zile e ținut prin beciuri. În iunie 1946, Foriș e cărat în locul ce avea să-i devină mormânt. Scena e înfiorătoare, desprinsă din Evul Mediu. În dreptul ușii, șoferul lui Pantiușa, Dumitru Neciu, îl izbește cu o rangă în moalale capului. Deoarece victima este înaltă și pentru a fi sigur că nu dă greș, criminalul se suise pe un scaun! Peste ani, pe 17 ianuarie 1968, în fața comisiei de partid, Teohari Georgescu avea să declare: ”Nu a putut fi omorât cu o singură lovitură și a trebuit să-i dea mai multe lovituri... Nu a fost împușcat pe motivul ca să nu facă gălăgie. După câte știu, deasupra s-a turnat o placă de beton!”. ”Pantiușa” e Gheorghe Pintilie, născut Pantelei Bondnarenco, unul dintre cei mai mari criminali din istoria noastră, responsabil pentru arestarea, deportarea și întemnițarea a 400.000 de suflete. Și zice ”Pantiușa”: ”Să vă spun cum a fost: eu am săpat groapa, eu personal am făcut totul, nu am vrut să amestec pe nimeni... Groapa am făcut-o mai adâncă – abia acum am aflat că oasele putrezesc – am săpat mai adâncă, că, dacă cineva va schimba podeaua să nu dea peste el, cam 2-3 metri adâncime”. ”Groparul” rezolvase problema chiar în clădirea unde fusese primul sediu al Partidului Comunist, pe Aleea Alexandru din București, apoi sediul Gestapo-ului nazist, viitoarea ”casă” a Ambasadei Poloniei. ”Am pus pământ, apă, am lăsat 2-3 zile până s-a bătut și iar am pus apă și singura grijă a fost ca să se așeze pământul. Podeaua era de scândură albă, nevopsită, și m-am preocupat s-o vopsesc dar nu am găsit vopsea și am lăsat-o la fel. Apa cu care udam locul era luată de la chiuvetă”... Fără cuvinte.

Să părăsim, nițeluș, aceste povestiri desprinse, parcă, din filmele lui Tarantino și să mergem la mama lui Foriș.

În timpul detențiunii sale, aceasta dă semne că vrea să facă un gest necugetat: să le scrie celor de la Moscova despre situația fiului ei! Foriș află și știe că lucrul acesta îl va duce la pieire, pentru că el tot speră să scape. Pe 5 decembrie 1944, le trimite o depeșă șefilor din PCdR: ”Cer eliberarea mea de sub stare de arest și punerea mea la oricare muncă până la judecarea cazului meu... Mama mea din cauza amânărilor și-a pierdut orice răbdare și vrea să meargă la personalități străine în chestia mea. Acest lucru m-ar compormite și ar fi în dauna partidului... Dânsa a devenit foarte nervoasă și mi-e tare frică să nu cumva să-mi facă vreun bucluc”. Epistola n-are niciun efect, dar atrage atenția asupra mamei sale.

În 1946, Anna e purtată de la Oradea la București, apoi la Băile Felix și iar la Oradea, pe strada Cuza Vodă nr. 20. Activistul Adolf Fogel, în casa căruia s-a prăpădit, susține că aceasta ar fi murit de moarte bună: era bolnavă de inimă, suferindă, nu prea mânca, deoarece postea des. Totuși, gurile rele spun că în vara lui 1947 acolo s-a comis un nou asasinat. Pentru că nu o puteau îngropa creștinește, patru comuniști au pus-o într-o pătură și au aruncat-o, fără niciun fel de îmbrăcăminte, în Crișul Repede. Avea 70 de ani.

Ultimele vorbe sunt tot ale lui ”Pantiușa”: ”Am găsit soluția și i-am spus lui Ghiță (n.a. – Gheorghe Gheorghiu-Dej) că am terminat și m-a felicitat! Mi-a spus: <<Bravo, bine că ai terminat! Dă-l în… mă-sii!>> După aceea s-a făcut o masă mai mică. M-a întrebat încă o dată: <<Mă, ai terminat? Bine că ai terminat și tu, și noi! >> Vă spun sincer că am făcut din convigere în momentul acela!”

I se deschide testamentul, făcut după a 11-a zi de gravă a foamei. Nebăgat în seamă de nimeni... Mamei îi lasă un ceas de aur, moștenire de la senior... Mătușei Vilma, lanțul de aur de la ceas... Partidul primea toate documentele de bază ale Comitetului Central. Cereuse să se renunțe la exploatarea omului de către om și să se înainteze, victorios, spre societatea comunistă. Încheiase cu ”Trăiască Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste!” și cu ”Trăiască Tovarășul Stalin!”

Dar povestea cu importanți lideri comuniști desprinși din filmele cu gangsteri nu se termină aici. În 1968, Nicolae Ceaușescu, un fel de urmaș pe linie politică de-al lui Foriș, îl reabilitează. Se sapă în clădire, se găsesc nu unul, ci trei cranii! Se stabilește că decizia asasinării sale fusese luată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Ana Pauker și Emil Bodnăraș.

 

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu (de la stânga la dreapta), liderii comuniști care au decis suprimarea lui Foriș.

Sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc

 

Fosta logodnică a lui Foriș avea să se căsătorească, ulterior, cu generalul rus Iakov Bulan, agent sovietic. Soția sa, Victoria Sârbu-Foriș, era condamnată la închisoare. Albise complet și avea grave probleme psihice. Ajunsese acasă cu un șobolan mort în pantof. Nimeni nu-i spusese în ce împrejurări i-a dispărut soțul...

Și-a găsit fiica, pe Vera Victoria, ce fusese crescută de niște rude. Nu și-a mai revenit niciodată, până la moartea sa, în 1987. După reabilitarea lui Foriș, fiica a primit o pensie specială. S-a sinucis în 1989...

Sursa: Casasfatului.ro