Cum a pierit Biserica ”Sfânta Vineri”. Elena Ceaușescu: ”Jos, porcăria!”

Când comuniștii porniră a rade totul prin zonă, în planul urbanistic Unirii – Centrul Civic – Uranus, cei care iubeau Biserica ”Sfânta Vineri” – Hereasca din București au crezut că ea va scăpa de lamelele buldozerelor. Cu 340 de ani de istorie între ziduri, lăcașul de cult urma a fi translatat în spatele unor blocuri ”moderne”, ascuns de ochii cuplului dictatorial. Dar Elena Ceaușescu a vrut altfel și, cu o replică ”faimoasă”, a decis ca bijuteria lui Năsturel-Herescu să dispară. S-au făcut memorii, lanțuri umane. În van! În iunie 1987, în doar câteva zile, locul cel plin de istorie a fost nivelat. Un cetățean german a apucat să tragă o poză, color. Coloanele au căzut greu, obiectele au fost ascunde peste noapte de către șoferi, apoi mutate la Cernica. Povestea dureroasă a cele mai impresionante biserici din urbea lui Bucur

Imaginea trasă de neamțul Wibbeling în timpul demolării. În partea de jos se disting credincioșii.

Foto: Frierdich Wibbeling / Muzeuldefotografie

 

Când Patriarhia de la Târnovo murise, colea, pe ist loc, cam pe vremea lui Mircea de-i zicea ”Cel Bătrân”, adicătelea între 1368 și 1408, fuseseră aduse moaștele celor două sfinte românce din sudul Dunării: Filofteia și Cuvioasa Parascheva. De aceea și Nicolae ”Niță” Vet Aga, fost mare conducător, se apucase, pe la 1641-1645, să ridice un locaș nou, pe vechea temelie, exact prin părțile acestea. El, ajutat de a sa jupâneasă, Ioana, și de feciorul lor, Călin-spătarul. De aia i se mai și zicea prin mahala Aga Niță sau ”Aganiță”, pentru cei neștiutori de sloave. În august 1712, Biserica, de-i ziseseră ”Sfânta Vineri”, arde, cum, de altfel, arde și o mare parte din urbea lui Bucur. Dar nu-i lăsată așa, de izbeliște, și-i reparată până la venirea lui Moș Crăciun.

Boierii Băleni – frații Constantin, comisul, și Matei, fiii lui Grigore și ai Mariei, precum și Radu Toma Năsturel, o înzestrează cu moșii multe, dau fonduri ca se se ridice chilii pentru oamenii cei sărmani.

La 1839, noiembrie 25, Constantin Năsturel-Herescu, om cetit, filantrop, de făcuse o donație frumușică Societății Academice Române, boier de boier, reclădește și amplifică biserica, zguduită serios la cutremurul de cu un an înainte. Aduce tocmai de la Viena, o Icoană Făcătoare de Minuni a Sfintei Vineri, plămădită pe la 1748. O face în stil românesc, cu stâlpi de susținere în interior. La 1887 e, din nou, reparată și consolidată. Primește șase coloane ce-i dau putere, e rezugrăvită. Apare și o brutărie. Anton Pann fondează, tot colea, o școală de cântăreți într-ale bisericii, precum și o micuță librărie. Se fac două azile, sărmanii viețuiesc pe cheltuiala bisericii. Maestrul Dumitru Belizarie o pictează, senzațional, între 1918 și 1921. Seismul cel mare, din 1940, o afectează grav. Clopotnița cu turla uriașă e dată jos, pentru lărgirea străzii. Comuniștii ”rechiziționează” toate cele 26 de apartamente ale casei parohiale, după 1948, aici vin să-și facă veacul tot felul de personaje ciudate.

4 martie 1977 o termină și mai tare. Ca să n-o dăm pe ocolite, e o ruină.

 

”Fă biserica, nu mă interesează cum!”

Părintele Gheorghe Bogdan e hirotonit. Patriarhul Iustin Moisescu îl cheamă la el. ”Fă biserica, nu mă interesează cum!”, aude. Se reface tot, de la temelie la turle. Nu se taie devize mai mari de 100.000 de lei. De la făceai, aveai nevoie de țidulă de la ”Culte”. ”Le lași până-n 98.000”, îi mai spune Iustinian. Arhiepiscopia Bucureștilor vine cu 200.000 de lei, 25 de parohii din Molodva ori Buzău ajută și ele. De praznicul Sfintei Parascheva, în 1985, 25 de preoți se leagă-n sobor la târnosirea sfântului locaș. Locul atrage, din nou, vreme de doi ani. Acum e diacon aici Petre David, profesor de Îndrumări Misionare. Când glăsuiește, o face atât de frumos, încât în biserică e o liniște mormântală. Dar această stare de binecuvântare e pe terminate...

MAI 1987

Primăria Bucureștiului cere 1.435 de metri pătrați pentru a ridica un bloc ce să ”izoleze” biserica. Povestea-i știută, centrul Bucureștiului e schimbat total, Nicolae Ceaușescu nu vrea să vadă locașe de cult împinse în față. Așa că fie sunt mutate de ”Îngerul Raiului”, inginerul Eugeniu Iordăchescu, fie sunt pitulate după o construcție nouă, modernă. Consiliul nu prea vrea să-și dea avizul dar, pentru salvare, spațiul este cedat.

13 IUNIE 1987. Sâmbătă. Ora 11.45

Elena Ceaușescu vine în zonă. E însoțită de Ion Dincă ”Teleagă”, prim-viceprim-ministru îl ultimul Guvern comunist al României, cel condus de Constantin Dăscălescu. Acesta îi explică faptul că biserica va fi ”încadrată” de un bloc, exact cum s-a făcut la ”Domnița Bălașa”. Dar soția dictatorului nu pare interesată. Spune doar atât – ”Jos, porcăria” – replică rămasă ”faimoasă”, ce pecetluia, practic, soarta locului... În aceeași zi, mai mulți scriitori redactează un memoriu, intitulat ”Salvați ctitoria lui Matei Basarab!”

14 IUNIE 1987. Duminică

Sfânta Liturghie se va săvârși pentru ultima oară în Biserica ”Sfânta Vineri” – Herasca.

15 IUNIE 1987. Luni. Ora 04.00

”Ne-am trezit cu zeci de mașini mari, care aduceau panouri de trei metri”, avea să declare, după 1989, preotul Bogdan. E informat, scurt, că biserica va fi translată, iar casa parohială, dărâmată. Asta se cunoaște: „Sfânta Vineri” va fi deplasată, va fi ”ascunsă”, așa cum s-a petrecut cu multe dintre bisericile bucureștene. Se face apel la studenții de la Teologie, să dea o mână de ajutor. Obiectele de cult pleacă spre Cernica, spre Mănăstire, tot ce e istorie, spre Muzeul de la Herăști. La vecernie, lăcașul de cult e plin. Un securist, Oprescu, golește biserica, trimite oamenii acasă, sub amenințare. Sunt vreo 38 de femei care aud că vor fi scoase de acolo cu gaze lacrimogene, ”ca pe șobolani”. Biserica este închisă.

 

Piatră ce amintește, azi, de existența lăcașului de cult pe acele locuri

 

16 IUNIE 1987. Marți

Zvonurile-s tulburi. Se știe că ansamblul va fi mutat, dar Dumitru Necșoiu, cel care conduce o comisie de la Primăria Capitalei, și care a venit călare pe 10 camioane, se laudă, la fața locului, că ”va dărâma totul până vineri”, lucru ce avea să se și petreacă. Memoriul ajunge la Ilie Ceaușescu, fratele dictatorului. Acesta merge cu jalba la Nicolae în birou: ”Ce vă băgați voi?”, este întrebat. Lumea e pe străzi. Unele suflete vociferează, altele plâng. Până când ”Sfânta Vineri” va dispărea, oamenii vor rămâne acolo, în zonă, chiar și noaptea, deși situația e încordată...

17 IUNIE 1987. Miercuri. Ora 10.00

Casa parohială, cu tot cu ansamblul din jurul ei, e la pământ. La 11.00, la Primărie, are loc o ședință ”fulger”, cu Olteanu, edilul-șef, cu Necșoiu, dar și cu ”vicele” Ștefan Barceri, partizan la translării. Dar acest nu poate face nimic. Vine acolo, îl trage deoparte de paroh și îi spune direct, fără ocolișuri: ”Părinte, ne pare rău, dar biserica se va demola!”Preotul simte cum pământul îi fuge de sub picioare. A sperat, până în ultimul moment, că amintirea lui Matei Basarab nu va pieri. Dă din nou de veste celor de la Teologie, se mută aproape tot, cu excepția picturii lui Belizarie. Clopotele sunt duse tot la Cernica. Preotul face un puseu de tensiune. ”Au vrut să mă ducă la urgență, dar doctorul Vasiliu mi-a făcut o injecție și a spus că nu mă lasă acolo, că ăștia mă omoară”, povestea părintele Bogdan.

18 IUNIE 1987. Joi

Se începe demolarea. De dimineață, sunt cam 200 de oameni. Seara, numărul credincioșilor ajunge la 2.000. Biserica e înconjurată de un lanț viu, de milițieni, iar securiștii în civil sunt amestecați prin populație. Se aud, timid, câteva scandări împotriva cuplului prezidențial. Se cos legende. Una dintre ele spune că muncitorii refuză să dărâme biserica. Sunt aduși, spre noapte, pușcăriași, cărora li s-a promis reducerea pedepsei, dacă execută comenzile ”ca la carte”. Zice-se că ei profanează locul. Peste ani, unul dintre ei a venit la fostul paroh al bisericii, întru spovedanie.

19 IUNIE 1987. Vineri. Orele dimineții

”Muncitorii” încearcă să tragă de a doua turlă, s-o culce la pământ. Altă legendă: unul dintre e căzut de la 10 metri și a decedat... Ceaușescu dă ordin ca la ”Circul Foamei” din zonă să se bage carne, lucru rarisim la acea vreme, pentru a distrage atenția enoriașilor. Parohul e chemat la telefon. La celălalt capăt al firului e patriarhul de atunci. Cei prezenți pe acolo jură că au auzit următoarea discuție: ”Bine, Preafericirea Voastră, biserica mea se dărâmă și membrii Sinodului merg la Viena? Ne vor blestema credincioșii!” Construcția, foarte rezistentă, se încăpățânează să pice. Sunt slăbite coloanele. Sunt legate cu parâme groase, apoi se trage de ele, cu buldozerele, pe geam. Bătrâna clădire cade la pământ. Praful ajunge până în Piața Unirii. Părintele Stăniloae vrea să se ducă acolo, să piară sub buldozer. I se spune că jertfa sa va fi în van, nu este lăsat. La ora 19.00 din Biserica ”Sfânta Vineri” mai rămâne doar un covor de lumânări aprinse de credincioși. Pentru că tensiunea e mare, oficialitățile nu intervin deloc. Agheasmatarul din marmură albă ori crucea de deasupra pridvorului de la intrare sunt salvate cu ajutorul unor șoferi. Obiectele de cult dorm, noapte, direct pe trotuar, pe strada Marin Serghescu, înainte de a pleca spre Cernica. În câteva zile, faimosul loc este istorie. La propriu și la figurat.

22 IUNIE 1987. Luni

Locul este păzit până se face curățenie. Doi dintre consilierii fostei biserici – doctorul Vasiliu și profesorul Petre Scarlat – sunt chemați la o mică anchetă. Preotul e gonit din București, nu mai poate avea parohie aici... Dintr-un popă vrednic de toată lauda, devenise un ciumat. Chiar și apropiații săi îl consideră persona ”non-grata”...

Ușor-ușor, blocul M109 se ițește acolo, la intersecția noii străzi ”Sfânta Vineri” cu fosta Cale a Călărașilor.

 

Biserica cea nouă, în faza de construcție

 

După 1990, în mica piațetă de acolo apar o cruce și o piatră ce amintesc de faimoasa biserică. Și iese la iveală celebra fotografie color de la demolare! Unica de acest fel!

Friedrich Wibbeling, un profesor de limbi străine din München, e căsătorit cu o româncă. Prima oară vine în România, în București, fix în vara lui 1987. Poartă cu el o cameră-foto nou-nouță, cumpărată special din Germania. Suie-n Hala Unirii. Securiștii, care l-au ”miro- sit” că e cetățean străin, sunt pe urmele sale. Friedrich apasă declanșatorul, fără prea mult zgomot. Cerberii nu văd aparatul. Așa se naște imaginea-document, scoasă la iveală după ce regimul de tristă amintire e apus...

Peste ani, în martie 2008, se pune piatra de temelie a noii Biserici ”Sfânta Vineri” – Herasca, cea care arată identic cu bijuteria demolată, la numai 150 de metri distanță...

Surse: ”Historia”, Ziarul ”Lumina”