Cum l-am gonit din țară pe Caragiale. Și cum i-am rătăcit rămășițele

La 50 de ani, Nenea Iancu e dat afară din Vechiul Regat, după acuze nefondate. Pribegește la Berlin. Se stinge brusc, printre străini, la șase decenii de viață. Sicriul e pierdut pe drum, recuperat cu greu. O tragicomedie marca sa.

 

La 50 de ani, Nenea Iancu e dat afară din Vechiul Regat, după acuze nefondate. Pribegește la Berlin. Se stinge brusc, printre străini, la șase decenii de viață. Sicriul e pierdut pe drum, recuperat cu greu. O tragicomedie marca sa.

Cum șezi cu fața la Teatrul Național și la birjele conduse de muscalii cei castrați, zărești, pe mâna dreaptă, berăria ”Gambrinus”. 1800 abia ce a făcut schimb cu 1900. Dăscălime, popi, moflujii, mușterii de tot soiul. Doamne, ce ciorbă de burtă, ce tuslama regală, ce mazăre bătută! Ia, stai, stai așa, cine-i pe acolo? Uite-l pe Ghiță Ranetti, fondatorul revistei ”Furnica”! Generalul Lambru, la brațete cu Barbu Ștefănescu Delavrancea, viitorul primare al Bucureștilor, născătorul ”Apusului de Soare”. Alt general, Niculescu-Bratu, faimos pentru că vine cu picioarele goale, băgate direct în galoși! Ospătar e Ion Luca Caragiale! Cine? Da, chiar el! Prinde comanda, aduce micii tăvăliți în muștar dijonez, slalomează cu țapii de bere.

Când sârbul Gheorghevici, patriarhul localului, a plecat la cele sfinte, Nenea Iancu a preluat cârciuma. La o scobitoare distanță de Teatru, la o carafă depărtare de Calea Victoriei, lume bună, perfumată, pomădată. Îl trăsese aproape și pe Grigoraș, Grigoraș Dinicu, ce alerga ca nimeni altul arcușul pe mustețile vioarei. Parangheliile erau infinite aici. Caragiale se ițea cu șorț, dar și cu capul turtit, de trebuia să poarte pălărie. ”Știi de ce, mă?”, își tachina puiul, pe Mateiu, viitor autor de ”Craii de Curtea-Veche”. ”Nu de la sânge albastru, ci de la purtatul tăvii cu susan pe cap, prin portul de la Brăila, de către bunică-tu”.

 

Din 1902, Caragiale a dorit, non stop, să plece din București. A încercat la Sibiu sau Brașov. În februarie 1903 a făcut o încercare la Cluj. Finalmente, avea să se stabilească la Berlin, printre străini

 

Caion – un ageamiu născut de nicăieri

De ceva vreme, însă, Conu Caragiale nu mai e el. Ceva îl macină. Pe la finele lui 1901, un amar, un mâhnit, un obscur redactor, Caion, dorind să devină cunoscut, se luase de dramaturg. În numărul 16, din 30 noiembrie 1901, al ”Revistei literare”, păstorită de Th. M. Stoenescu, un intim al lui Macedonski, apăruse, supt a sa semnătură, articolul ”Domnul Caragiale”. Caion (preudonimul lui Constantin Al. Ionescu) scoborâse penița în clondirul cu venin și-l acuzase pe marele scriitor că plagiase ”Năpasta”, după o piesă a unui autor ungur, Kemeny Istvan, apărută pe la 1834, cu titlul ”Nenorocul”. E direct: ”Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat!” Nu se oprește aici. S-o scriem și pe ’a dreaptă, Nenea Iancu nu se prea halea cu Macedonski. Se duelaseră, literar, pe la 1893, prin ”Moftul român”. Alexandru își dăduse seama că supărase demiurgul, fandase o împăcare. În van! Mai semna câte un rondel în ”Forța morală”. Află de Caion, îl ia sub a sa aripă, neinstruitul trage și de aici în colos.

Ion Luca Caragiale ”fierbe”, ca să folosim o expresie de cârciumar. A născut ”O noapte furtunoasă”, în 1879, apoi ”O scrisoare pierdută”, cinci ani mai târziu, ”D’ale Carnavalului” în 1885 iar ”Năpasta” în 1890. ”Acum s-a trezit și Caion ăsta să mă acuze? După o duzină de ani”?, e auzit cum întreabă peste tot. Povestește și nașterea: era pe Valea Oltului, la Tigveni, când, dintr-un birt, ieșise o frumusețe. Grupul se minunase la vederea ei, iar unul dintre tineri zisese: ”pentru fata asta o să se facă moarte de om”. Geneza pentru ”Năpasta”.

Dramaturgul e nervos. Trimire scrisoare bunului prieten, Barbu Ștefănescu Delavrancea: ”Barbule, mă stăpânesc, însă nu mai merge, e prea-prea, ca să nu zic foarte-foarte, așa cum trebuie să fie cu acești neciopliți scribuleți”. E sfătuit să aștearnă rânduri pe o hârtie, să facă o plângere pentru ”defăimare și calomnie”. E clar, va urma procesul.

Pe 11 martie 1902, lumea-i strânsă ca la urs. Domnul consilier de Curte G. Flaișlean prezidează. Dramaturgul e asistat de Petrică Grădișteanu, dar și de Delavrancea. Pledoaria acestuia din urmă va fi studiată, ani de zile, în manualele ce-l aveau pe copertă pe Justinian. C. A. Ionescu - Caion primește trei luni de închisoare, e obligat să plătească 500 de lei către stat și 10.000 spre Conu Iancu în termen de 15 zile. La recurs e iertat. ”Bine că l-au achitat! Nu vreau răzbunare, nici câștig moral. Am avut satisfacția dorită, iar fapta lui n-am condamnat-o decât ca pe o impertinență”, zicea Caragiale.

 

”Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea!”

Dar doința de a părăsi Vechiul Regat începe să se cuibărească în a sa minte. Are fix 50 de ani. E ”copt”, pricepe ce piesă se ”joacă” la adresa sa. Hașdeu și D. A. Sturdza i-au refuzat niște premiere, Academia a ”uitat” să-l premieze pentru ”Momente”. Se gândește la Berlin, vrea să dea uitării Bucureștii. ”Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea!”, spune el.

                                                       

Ce trupă! Vlahuță (primul din stânga), Ion Luca Caragiale și Barbu Ștefănescu Delavrancea

Se autoexilează acolo, în 1904 și se stabilește definitv în primăvara lui 1905. Cu tot cu soția, Alexandrina, cu tot cu copilașii, Mateiu, Luki și Tuski, cu tot un un grătar, pentru a nu uita obiceiurile strămoșești.

Îi e greu. Nu știe limba, nu are bani, moștenirea mătușii Ecaterina Momola vine târziu. ”M-am exilat și atâta tot. Aerul de aiciea îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei, și nu am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul sunt vicii demne de compătimit. Semnat: Iancu”, îi scrie prietenului Alexandru Vlahuță.

În țară, unde n-am știut a-l iubi, dorul de Caragiale e mare. În 1912, când Nenea Iancu adunase șase decenii de la primul ”oaaa”, Emil Gârleanu, staroste la Societatea Scriitorilor Români, vrea să-l sărbătorească. Dar ”berlinezul” scoate din tolbă diverse motive și refuză.

În zorii zilei de 9/22 iulie 1912, Caragiale pleacă spre un alt Univers, în locuința sa din Schöneberg-Berlin. Nici atunci, la moartea celui mai mare dramaturg al său, patria nerecunoscătoare nu pare a fi interesată. Sora Regelui Carol I, Principesa de Flandra, ținea, cu al ei deces, prima pagină a ziarelor. ”Mă găseam, pe 10 iunie, duminică dimineața, într-un tramvai încărcat cu lume bucureșteană. Vestea morții lui Caragiale nu pricinui nicio  mișcare, nu dete loc la niciun zvon de glasuri”, scrie Tudor ArgheziVlahuță și Delavrancea ajung, imediat, lângă sicriu. Acolo se găsesc, deja, Dobrogeanu-Gherea, Panait Cerna ori Dimitrie Gusti, intimi de-ai scriitorului.

Corpul neînsuflețit e dus la capela din Erster Schöneberg Friedhof. Pe 27 iunie 1912, la orele 4 după amiază, rămășițele defunctului sunt coborâte în cavoul capelei cimitirului. Drumul domnului Ion Luca Caragiale părea că se sfârșește aici!

 

Nici vorbă!

În țară, Take Ionescu este liderul Partdiului Conservator-Democrat, iar din octombrie 1912, ministru de Interne în Cabinetul Titu Maiorescu. Om citit, viitor prim ministru, va deceda în iunie 1922, la Roma, după ce consuma o stridie infestată, urmând a fi înmormântat la Mănăstirea Sinaia. Decide să repatrieze truplu lui Nenea Iancu. Deschide un credit de 22.000 lei, necesar pentru această operțiune, precum și un ajutor pentru văduvă. Viu, orgolios, ”Moș Virgulă” s-ar fi opus unei reîntoarceri. Trecut, însă, la cele veșnice, nu se mai poate opune. Acum începe cea mai tare comedie-neagră a carierei sale, fără ca scriitorul să pună mâna pe peniță.

Conform cotidianului ”Universul”, în toamna lui 1912 sicriul este urcat într-un vagon ”roșu, de marfă, fără scrisoare de trăsură”. Actele, puține, se pierd, cortegiul nu are niciun fract (n.r. – foaie de expedițiune). Deși trebuie să plece direct spre București, de la Berlin, ajunge la Viena, unde pierde zile bune. Cum o garnitură pentru Vechiul Regat nu se forma, la acele timpuri, prea ușor, se vorbește chiar despre o săptămână de întârziere. Finalmente, sicriul ajunge la Predeal. Bun, dar nimeni nu știe ce este înlăuntru! În Gara de Nord din București mai zăbovește o zi, poate două, până când cineva decide să rupă sigiliul! Șeful locului vede ce și cum, dă de veste lui Take Ionescu. Delavrancea și Vlahuță tocmesc un popă, iau coșciugul și-l duc la biserică, la Sf. Gheorghe. Se mai zice că ”nașul”, controlorul trenului, ar fi argumentat: ”Am preluat vagonul fără acte, de unde să știu că e el?”

Deși imaginea de la înmormântarea lui Caragiale nu e prea clară, se distinge faptul că el a fost însoțit, pe ultimul drum, de o mulțime de lume. Prea puțin și prea târziu!

 

”Dormi Caragiale, dormi, drăguțule, somn fără vise...”

Sunt multe coroane. Lipsesc cele ale Casei Regale. Caragiale critica, de fiecare dată, familia cu rădăcini nemțești și, mai mult, urechile clăpăuge ale principelui Ferdinand, viitorul rege, erau, mereu, subiect de bășcălie. Victor De Bon, omul care, cu un an înainte, participase la realizarea primului film românesc, ”Amor Fatal”, trage cadre și aici, el fiind reprezentantul ”Pathé”. Se va păstra un documentar de excepție, ”Grandioasa înmormântare a lui I. L. Caragiale”. Nenea Iancu coboară la doi pași de Eminescu. Barbu Delavrancea e măiastru, ca de fiecare dată: ”Caragiale n-a murit, Caragiale nu poate să moară...Ostenit de atâta zbucium, doarme cu fața în sus...desprins din una divină, oprit o clipă între noi, geniu reversibil, se întoarce în splendorile misterelor de unde ne vor veni geniile...Dormi Caragiale, dormi, drăguțule, somn fără vise...”

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: