Cum a ”fost” sinucis primul campion olimpic român: povestea lui Iosif Sârbu

La Helsinki, la Jocurile Olimpice din 1952, imnul României s-a auzit pentru întâia oară în istorie: un trăgător de tir urcase pe prima treaptă a podiumului. Apoi, toate lucrurile frumoase au plecat la vale. Ochiul drept, cu care făcea minuni, a cedat. Cu soția, frumoasa Lia Șahighian, nu prea de înțelegea. O banală operație de apendicită l-a dat peste cap, iar Securitatea – care știa și numărul purceilor crescuți de Dănilă, tatăl său, în ogradă - punea pe el o presiune din ce în ce mai mare: trădător de patrie, prietenii cu suflete cu origini dușmănoase... Nea Ioșca n-a mai rezistat. Da, reflexivul ”sinucide” înseamnă ”a-și lua singur viața”. Oare?

 

În 1952, în ”Țara celor 1000 de lacuri”, Iosif Sârbu a devenit primul nostru campion olimoic

 

 

"A trecut pe lângă noi la o distanță de 3-4 metri . El de obicei trăgea cu pușca, așa că am rămas oarecum surprinse văzând că are în mână un pistol de calibru mare. Mergea calm, liniștit, de parcă nu voia să deranjeze nici pietrele. N-am apucat să ne depărtam prea mult de el, făcuserăm doar 10-15 pași, când am auzit o bubuitură puternică. Am întors capul instantaneu și l-am văzut prăbușit la pământ. Colega mea Margareta a suferit un șoc. Repeta întruna «…pușca, nea Ioșca…pușca, nea Ioșca». Imediat după nenorocire am fost evacuate din poligon de antrenorul nostru, Marin Cristea. Țin minte că salvarea a ajuns târziu pentru că traficul era închis în zonă din cauza unei delegații străine care sosea de la aeroport".

Declarația brașovencei Maria Sicorschi, campioană națională la tir, devenită, ulterior, arbitru, e rece. Primul martor ocular ce dă cu ”subsemnatul” despre ceea ce s-a petrecut pe 26 septembrie 1964, una dintre cele mai fatidice zile ale sportului românesc: Iosif Sârbu, primul campion olimpic al României, decisese să încheie socotelile cu viața!!!

Venise pe lume în 1925, în Șibot, Regiunea Hunedoara, actualmente suflare din Județul Alba. Mama-i era Vioara, tatăl, Dănilă, un țăran care trudea, din greu, pământurile. Pe când cel mic prinsese a face pași, Dănilă o cotise spre București, în căutare de trai mai bun. Peste 36 de luni, toată familia se muta aici. Seniorul era administratorul poligonului de tir din incinta faimosului stadion ANEF, așa că i-a fost lui Iosif primul antrenor, pe câna acesta adunase o duzină de anișori. Prinde un prim loc la ”Cupa Orașului București”, proba de armă sport, cinci focuri, poziția culcat, cu 49 de puncte din 50 posibile, dar cum cel de-al Doilea Război Mondial bate la ușă, nimănui nu-i mai stă mintea la recorduri. Pleacă la Școala de Ofițeri de Rezervă din Ploiești. 1947 îl găsește la clubul Armatei, înrolat acolo. E campion balcanic. Azi, sună ciudat, dar, pentru că Iosif Sârbu trage cu arma și pleacă des peste graniță, la diferite concursuri, pe 8 octombrie 1948 este luat în vizorul Securității. Mai mult, se află că al său tată avea o soră ”fugită” în Statele Unite, fapt incalificabil într-una dintre țările conduse de Armata Roșie, eliberatoare.

Dar Iosif își vede de ale sale. Simte că mai are de tras, la propriu și la figurat, de aceea îi scrie finlandezului Janhonen, campionul mondial la zi, care-l ajută, oferindu-i soluții noi atât la construcție, cât și la reglajul armei.

Și iată-l la 26 de kilometri de capitala Finlandei, în Poligonul ”Malmi”. Jocurile Olimpice de la Helsinki! Îi are ca adversari pe marele Jakson, din SUA, dar și pe sovieticul Boris Andreev, țintaș de marcă. Iosif Sârbu se gândește la ”imposibilul 400”. ”Mi-am spus, în gând, să le arăt cine suntem, că nu prea auziseră despre noi”, avea să mărturisească ceva mai târziu. Trage bine. Finala-i lungă, 70 de minute. Privește prin lunetă, își vede capodopera, dar așteaptă. Așteaptă fără să respire. Când află, nu se mai poate concentra. O dulce toropeală îi frământă picioarele. Iosif Sârbu, Romania, a realizat 400 de puncte! Tot 400 are și Andreev, dar imnul nostru se aude pentru că tiristul ochise centrul de 33 de ori, față de cele 28 ale adversarului. Bucuria este imensă. Pentru primul ”aur” din viața noastră Olimpică, este decorat cu Ordinul Muncii Clasa I, devenind întâiul Maestru Emerit al Sportului.

 

Mai mult ca perfectul în sport: ținta lui Sârbu la Helsinki, în 1952


Dar nu toate-s roz. Medicul oftalmolog de la club îl prinde la o discuție bărbătească. Este avertizat că dacă va continua să-l forțeze, va pierde ochiul drept. Sincer, nu disperă. Iese de acolo și începe să se gândească. Știe de maghiarul Takács, cel care, după ce-și pierduse mâna dreaptă, se apucase de tras cu stânga. Caută, febril, o soluție, un sistem de vizare prin intermediul unei tije, folosind ochiul stâng, lucrează la el trei ani. E gata în 1955. Are o voință imensă, pentru că toate trebuie adaptate și nu prea mai e timp până la Jocurile Olimpice de la Melbourne, din 1956. Adună 598 de puncte din 600 posibile, e la un pat de pușcă de medaliatul cu argint, dar nu prinde podiumul. E dezamăgit. Anii trec. Ajunge la Roma, în 1960. Are 35 de ani, problemele de sănătate i s-au agravat, însă el nu recunoaște. Se clasează abia pe locul 12, jură să revină, cât mai în formă, la Tokyo, în 1964.

”În marele concert al sportului, tirul reprezintă muzica de cameră. E o sonată pentru vioară solo. Totul e limpede și viguros. Și trăgătorul e singur. E doar cu sine însuși... Trâmbițele asurzitoare ale fotbalului au amuțit treptat, dincolo de zidurile adolescenței. În tir, totul e grav și profund”... (Iosif Sârbu)

Ceva scârție, pe undeva. Sursa ”Pietraru” notează, într-un raport din 1960, luna noiembrie, că în ”1953-1954 Iosif Sârbu a fost bolnav de nervi”, dar lucrurile sunt greu de probat. Sportivii, mai ales campionii europeni, mondiali ori olimpici erau ”cercetați” ca la carte, din șase în șase luni, așa că cea mai mică problemă ar fi fost depistată. Teodor Ciului, multiplu laureat național, își amintește, totuși, că ”prin iulie-august 1964 a fost internat în spital (n.a. – Iosif Sârbu), unde l-am vizitat împreună cu alți patru colegi. Ne-a spus că are ceva probleme la stomac, dar nu ne-a dat alte amănunte”.

 

26 septembrie 1964 și cele două bilete de adio

 

”Nenea Ioșca a primit pistolul de la căpitanul Feciorescu, cel care răspundea de armament în poligon. A spus că vrea să vadă și el cum se comportă o astfel de armă, cu care nu mai trăsese. Era un pistol de calibru mare, cu butoi. Căpitanul Feciorescu i l-a dat pentru că n-avea niciun motiv să-l suspecteze că va recurge la un asemenea gest. Sârbu a încărcat în pistol un glonț bont, care produce pagube mult mai mari în comparație cu unul ascuțit, clasic”, rememorează Virgil Atanasiu, primul campion mondial de tir din istoria noastră, ”aur” în 1966, la Wiesbaden, în Germania Federală. Completează Teodor Ciulu: ”S-a întâmplat undeva în jur de 10.00-11.00 dimineața. În poligon era puțină lume. Avusesem o scurtă discuție cu nea Ioșca și stabilisem să ne revedem la vestiar. La cel mult 10 minute după discuția noastră am auzit o bubuitură puternică. Eram în zona pavilionului central. Am luat-o la fugă spre locul de unde răsunase împușcătura. Când am ajuns acolo, am rămas înmărmurit. Nea Ioșca era căzut pe spate, la mică distanță de vestiar, cu capul către ușa de acces în clădire. Glonțul, unul cu vârf de plumb, intrase prin partea dreaptă a capului și ieșise prin stânga. Pentru că încă mai respira am vrut să-l ridic de acolo, dar medicul poligonului mi-a explicat că e în agonie și că e mai bine să nu-l clintim. Sincer, nu l-am crezut niciodată în stare de așa ceva!”

E transportat la Spitalul ”Alexandru Obregia”. Așa se explică faptul că pe certificatul de deces apare ca loc al morții ”Nic. Bălcescu – str. Berceni nr.10”. Cei care au ajuns primii la fața locului au crezut că în el se mai află o urmă de viață, așa că l-au transportat acolo, unde exista o clinică de neurochirurgie. Degeaba! Încep să se facă tot felul de supoziții. Apar două bilete, ambele semnate ”Iosif Sârbu”. Primul e dactilografiat. E datat 23 septembrie 1964. Se intitulează ”Mărturisire”:

Încerc să-mi înving boala cu ultimele picături de voinţă. Nu-i cunosc originea şi nici denumirea. Simt o stare continuă de nelinişte din această cauză.

Nu pot pune totul pe seama unor conflicte din căsnicie, provocate mai ales de o terţă persoană care locuia împreună cu noi. Poate solicitările prea intense de ordin nervos din ultimii ani să fi dus la această stare gravă.

Îi rog pe părinţi, prieteni şi toţi cei care m-au cunoscut să nu mă considere un laş. Am încercat tot ce am putut, dovadă sunt medicii, pentru a mă redresa. Nu mai pot suporta nici spitalele, nici medicamentele. Mi-a plăcut sportul, viaţa în aer liber, dar nu pot accepta infirmitatea.

După operaţia de apendicită, pe care eu am dorit-o, capu-l simt congestionat, iar starea de nelinişte s-a accentuat. Medicamentele mă buimăcesc şi am senzaţia că sunt beat. Nu mai pot suporta prea mult.

Consider că este cinstit să nu învinuiesc pe nimeni. Cei care m-au cunoscut reţin conflictele mele din ultimii ani, iar adevăraţii oameni vor şti cândva să spună adevărul despre mine celor ce vor dori să ştie cine am fost.

23 septembrie 1964 Adio

Sîrbu Iosif

 

Al doilea bilet, de asemenea dactilografiat, nu poartă nicio dată, e ceva mai sec:

Acasă, în una din cutiile biroului, am lăsat câteva rânduri pentru cei de acasă. Aş dori să poată fi realizate notele lăsate în scris.

În acest interval, orice angajament la CEC pentru a le lăsa bani părinţilor ar fi dat naştere la interpretări.

Cu salutări

Iosif Sîrbu

 

Cele două bilete sunt ”lipite” la dosarul său de Securitate. Niciun raport al celor de aici nu vorbește despre probleme de sănătate, deși, din rândurile rămase, e clar că sportivul avea o suferință, pe care o ascundea de ochii lumii. Expresii precum ”neliniște”, ”senzație de beție”,  ”cap congestionat” ori ”solicitările prea intense de ordin nervos” dau senzația că omul suferea de o puternică depresie. Se merge mai departe. În acea vreme, la operațiile de apendicită se făceau anestezii locale, rahianestezia și, mai rar, cele generale. Acestea din urmă ar fi putut genera stări ”ciudate”, dar trecătoare.

 

”Aici nu e teren de fotbal, ci o catedrală a sportului. Dacă vreți să intrați în ea, pășiți în vârful picioarelor, iar dacă aveți alte gânduri, dispăreți repede, că pe aici se mai răsucesc și urechi”.  (Iosif Sârbu)

 

În schimb, dosarul abundă de acțiuni de supraveghere. Până în 1953, e vorba de ceva de rutină. Apoi, perioada 1958-1964 e una ”bogată” în acțiuni. Iosif Sârbu simte cu ”menghia” aparatului represiv se strânge în jurul său. Știe și de ce. E căsătorit cu actrița Lia (Emilia) Șahighian, fiica regizorului Ion Baltazar Șahighian, urmărit pentru ”manifestări dușmănoase”. Lia e de o frumusețe incredibilă. Debutează pe marele ecran în 1960, în pelicula Darclée”, film dedicat marii noastre soprane, unde joacă rolul Adelinei Piatti. Face roluri în ”Puterea și adevărul”, în ”Stejar, extremă urgență” ori în ”Trandafirul galben”, dar și în capodopera Actorul și sălbaticii”.

 

Bustul lui Iosif Sârbu din Șibot, Alba

 

În 1964, cei doi au 11 ani de căsnicie. Lia făcuse, și ea, cândva, tir de performanță. Sportivul se mutase în casa familiei Șahighian, din cartierul Tei. Despre soția sa Iosif spunea că este un ”copil răsfățat”. Sursa ”Andrei Nelu” raportează: ”Sunt certați și vinovată e Lia, care nu are o comportare morală și face totul ca soțul său să fie silit să renunțe la căsătorie. În ciuda eforturilor ce le face Iosif Sârbu de a menține o atmosferă de calm și înțelegere, situația e destul de încordată între ei... Iosif Sârbu trece cu vederea și iartă”... Vrea un copil și se bucură enorm când află că, în mai 1961, că Lia e gravidă. Dar actrița pierde sarcina...

În prima parte a anului 1964, Sârbu își vinde autoturismul personal marca ”Wartburg”, contra sumei de 36.000 de lei. Pentru că nu-și cumpără altul nou, aceeași sursă, ”Andrei Nelu”, presupune că sportivul adună banii pentru a fugi din țară. În 1956, la Melbourne, tiristul Panait Călcâi, vicecampion mondial în 1952, la Oslo, decisese să rămână acolo, așa că era un ”exemplu prost”. Presiunea devine și mai mare, aproape insuportabilă.

”Atacat din toate părțile”, Iosif Sârbu clachează. Ochiul e pierdut complet, operația de apendicită l-a năucit, acasă nu e totul numai lapte și miere, iar Securitatea inventează orice motiv pueril pentru a-l îngrădi și mai mult pe primul nostru campion olimpic din istorie. Sâmbătă, 26 septembrie 1964, nenea Ioșca trage linie cu viața. Trece la cele sfinte în Cimitirul Ghencea Civil. ”Antrenorul nostru de atunci a mobilizat toți trăgătorii pentru înmormântare. Țin minte că eu am fost cel care i-a dus crucea”, încheie Virgil Atanasiu.

”Cei care m-au cunoscut, rețin conflictele mele din ultimii ani iar adevărații oameni vor ști cândva să spună adevărul despre mine celor ce vor dori să știe cine am fost”.

Iosif Sârbu, 1925 - 1964

 

Sursă: ”Gazeta Sporturilor”. Credit foto: Muzeul Sportului. Cu mulțumiri!

 

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: