Cum a căzut primul fulg de ciocolată românească în țara nostră

Cu 130 de ani în urmă, doi băieți – Constantin și Olimp – foste calfe la francezul Bresson, în fabrica de ciocolată a acestuia, preiau de la el afacerea. O dezvoltă, iar minunățiile cuceresc România ”Dodoloață”. ”Ciocolata Zamfirescu” se vinde de pe Bulevardul Elisabeta la Iași, de la Chișinău la Sinaia. Amiciție cu ”Casa Capșa”. ”Furnisor al Casei Regale”. Manufactură mare, cu locuințe pentru angajați. Apoi vine naționalizarea. Totul dispare. Iar marele Constantin Zamfirescu, cel mai tare producător din partea aceasta de Europă, nu poate accepta

Tot Bucureștiul interbelic știa de unde se poate cumpăra ”Ciocolata Zamfirescu”

”Însă abia când comuniștii au preluat puterea, am plătit amarul preț pentru privilegiul de a fi fost fata celui mare mare fabricant de ciocolată din Balcani. După ce am pierdut totul, a venit ziua în care am încercat cu disperare să-mi găsesc o slujbă. Însă nimeni nu voia să o angajeze pe fiica uui capitalist notoriu. În cele din urmă am primit o slujbă pe șantier. <<Nu avem pentru tine niciun post de birou, dar poți să munceștiu cu echipa de zidari. Adică să cari apă, nisip, ciment. După atâta ciocolată câtă ai mâncat, mișcarea îți va face bine!>>”

Rândurile-s ale Olimpiei ”Pia” Zamfirescu. Pare o glumă proastă, dar e purul adevăr. Tatăl său, Constantin, făcuse să ningă peste România ”Dodoloață” cu primii fulgi de ciocolată autohtoni și, după venirea la putere a comuniștilor, fata trebuia să sufere, ca fiică de chiabur. Un nume respectat, iubit… gustat de toată lumea, devenise, acum, dușmanul noii orânduiri…

Dăm, nițeluș, staniolul deoparte…

Constantin Zamfirescu, un tânăr protoereu din ținutul Muscelului apucase calea Bucureștilor pre timpul domniei lui Mihail Șuțu, aproape de apusul Fanarului la noi. Cu Sevastia, luată din mahalaua Bradului, avusese doi copilași, pe Ion, care fugise să trăiască pe la Ploiești, și pe Costache, cel mic. Acesta, spirit întreprinzător, luase, pe la 1840, un teren de la boierul Scarlat Stravolca, dincolo de bariera Dudeștilor. Aici săltase o topitorie de grăsimi pentru fabricarea lumânărilor. Pornise la drum și cu două cazane, mici, din care ieșeau săpunuri de rufe. Mergea peste tot, ca să-și extindă afacerea. Ilumina curtea domnească, casele boierești, tot felul de dregătorii. De la Grasse, centrul parfumierilor francezi, adusese esențe, așa că se apucse să născocească și săpunuri de toaletă. S-a stins la 1865, când Alexandru Ioan Cuza intra în ultimul său an de domnie.

A avut doi nepoți, pe Constantin și pe Olimp. Simple calfe în prima fabrică de ciocolată din București, fondată pe la 1891-1892, de către francezul Bresson. Oamenii-s vrednici, și, la 1898, cumpără de la franțuz afacerea. Pornesc din Bulevardul Elisabeta, de la numărul 34, unde-și aveau sediul. Laboratorul era pe Strada Honțig. Atunci apar pe piață primele produse sută la sută românești. Cei doi duceau personal, la început, miraculoasele tablete. Suiau pe biciclete, pedalau pân’ la Giurgiu sau Ploiești, dar și spre marile comune din jurul Bucureștilor.

Olimp a ieșit din afacere, iar Constantin și-a dat rapid seama că e nevoie de un spațiu mai mare, de o producție ”adevărată”. A cumpărat terenuri în Calea 13 Septembrie. A adus utilaje moderne, din Germania, astfel că pe la 1906-1907, vinde în valoare de 800.000 de franci. Fabrica cea noua apare la început de 1920, cu banii de la Banca de Scont. Se întinde pe un hectar și, lângă ea, un an mai târziu, după modelul marilor manufacturi din Hexagon, apar locuințe pentru muncitorii care trebăluiesc aici, unul dintre primele exemple de la noi de răspundere socială a patronului față de angajați.

”Ciocolata Zamfirescu” cucerește, imediat, piața. Ambalajul era extrem de frumos. Este principalul producător de dulciuri de calitate superioară din această parte de Europă. Devine ”furnisorul” Casei Regale. Mai mult, în 1922, casa ”Grigore Capșa” acordă fabricii dreptul de a se putea servi de numele ”Capșa SAR” pe etichetele sale. Se merge și mai departe și, pe la 1931, ”Capșa SRL” încheie o convenție prin care acorda firmei Zamfirescu dreptul de a vinde ciocolată sub marca, ambalajul și denumirea ”Capșa”.

Magazinele de desfacere erau multe, din Elisabeta 34 în Lipscani 87, din Calea Griviței 119, în Calea Victoriei, la Romană, dar și la Sinaia, unde Constantin Zamfirescu era președintele Consiliului de Administrație al Hotelului ”Palace”. De aici vine și anecdota. Zice-se că marele om politic Iuliu Maniu a intrat în cofetăria de la poalele muntelui, pentru a cumpăra bomboane. Urma o întrevedere cu Regina Maria. În fața ofertei imense, n-a știut ce să aleagă, așa că timpul a trecut. A motivat că a avut de gândit ”treburi de stat” și a fost iertat. S-a mers până la Iași ori chiar până la Chișinău.

”De marile sărbători, vitrina cafenelei se decora cu figurine mișcându-se ale personajelor biblice și Moș Crăciun. În ajunul Paștelui, apărea un gazon proaspăt cu flori de câmp, în care zburdau puișori de jucărie. De asemenea, puteai vedea prin sticlă miei, iepurași și ouă de ciocolată înfășurați în hârtie de culoare aurie. În fața vitrinei, mai mereu se strângea un grup de curioși, copii I maturi, care urmăreau cu un viu interes decorațiile din vitrină”.

(T. Ianușevski, în ”Observatorul Chișinăuian”)

Olimpia intră, acum, în scenă. ”Copiii mă respectau și mă invidiau. Nu pentru că aș fi fost deosebit de inteligentă sau că aș fi avut un arsenal de jucării, ci pentru că tata era patronul unei fabrici de ciocolată. Deoarece locuiam pe terenul fabricii, aveam acces la laboratoare și aveam voie să gust orice dulciuri doream. Îmi plăcea tare mult să-mi vâr degetele în mixerele uriașe și să ling sosul de ciocolată cu lapte. Îmi plăcea să mă uit cum nugaua era aplatizată pe mesele de marmură și, mai mult ca orice, îmi plăcea să văd muncitorii tăind cuburile mici și presărând zahăr pudră peste foile gelatioase, roșii, portocalii și verzi de rahat. Pe vreme aceea toate acestea se făceau manual”.

Olimpia e casieriță pe Bulevardul Elisabeta, apoi în locația de pe Calea Victoriei. ”Mai aveam voie să iau câte tablete de ciocolată, bomboane sau rahat voiam. Profitam de această permisiune și împărțeam cu generozitate dulciuri prietenilor mei. Erau în jur de treizeci de fete și băieți de vârsta mea, toți copii ai muncitorilor noștri care locuiau tot pe terenul fabricii”.

Dar lumea și vremurile se schimbă. Al Doilea Război Mondial mușcă puternic din România. Apoi vin comuniștii. ”Ciocolata Zamfirescu”, Societate Anonimă, e naționalizată prin legea din 11 iunie 1948. Patronul nu rezistă, nu poate vedea cum munca sa de o viață intră pe mâinile unor analfabeți. Se sinucide, aruncându-se pe geam. Familia Olimpiei este arestuită. Vrea să fugă cu barca pe Marea Neagră, e naivă gândind că așa va scăpa de urgia roșie.

Reclamă din presa vremii, 1909

E săltată, ”în secret”, în ianuarie 1959. Ajunge deportată în Bărăgan, la Rubla, alături de preoți greco-catolici, de politicieni de frunte ai României interbelice, de sudenți ori de intelectuali.

Când iese, nu mai există nimic din ceea ce știa. ”Ciocolata Zamfirescu” fusese… comasată cu alte două fabrici din București. Apăruse, astfel, ”Întreprinderea de produse zaharoase”…

Sursa: ”Gustul amar al ciocolatei”, Olimpia ”Pia” Zamfirescu