Cristache Ciolac, lăutarul pupat de președintele Franței, iubit de Goga, Delavrancea ori Vlahuță. Doarme la ”Pătrunjel”

Tăticule, au fost mulți! Mulți și buni! Barbu Lăutaru, cel născut pe mâna dreaptă a Prutului, sărutat de marele Franz Liszt. Năstase Ochialbi, violonist, rob pe un domeniu boieresc. Angheluș Dinicu, naistul, cel care avea să compună ”Ciocârlia”. Sava Pădureanu, preferatul Țarului Alexandru al III-lea. Atât de cunoscut în a sa epocă încât, la Sankt Petersburg găseai, prin piețe, șampanie și tigări cu numele lui. Ori Petrea ”Crețul” Solcan, străbunicul lui Johnny Răducanu. Doamne, când auzea ”Chiparosule, bagă ceva!”, cum se mai apuca de melodie Tudorică Cercel și a lui ”bandă”. Sau Ioniță Basamac sau Bălan Pădurean ori Nicolarie Rădulescu. Ca să nu mai vorbim despre Lică Ștefănescu, cel de pe Covaci 3, la țambal, Sandu Leoni ori inconfundabilul Jean Marc. Și nu în ultimul rând Nicușor Buică, cel care, așa cum spun istorioarele, cânta pe o vioară ”Guarnieri”. Prindeau lăuta, cobza, rupeau corzile, îmblânzeau țambalul, țuguiau buzele peste nai și zămisleau minunății.

 

 

Așa-i, poza nu-i calitate! Dar e tot ce s-a păstrat cu Cristache Ciolac. Să privim, vă rog, cum arăta un lăutar de acum un veac!

 

Dar peste toți și toate a fost Cristache Ciolac. Lăutarul suprem. Sufletul ce creat-a folclorul orășenesc, tipul iubit de-o lume întreagă și mort neștiut de nimeni. Patriarhul viorii. Țiganul ce adormea capul pe corzile ”cumetrei” în timp ce pe pieptul său jonglau ”Legiunea de Onoare” ori ”Steaua României”. Artistul ce încânta președinții Franței apoi dădea o fugă la ”Elizeu” ori la ”Continental” să performeze în miros de bradolină, în timp ce cârnații dănțuiau, zemoși, deasupra jarului de pe grătarele cele mari, într-un fum de rezemai velocipedul de el, așteptând să fie cufundați în muștarul

Se ițise pe lume-n urbea lui Bucur, la mijloc de decemvrie friguros, la 1870, pe strada Speranței, la numărul 9.Tată-i era Radu Ciolac Muscalagiu, ce făcea furori, pe vremuri, în tarafurile din Dealul Filaretului, la ”Petrache” ori mai jos, la ”Hanul Roșu”. Frați a mai avut patru: Dănică, participant la Expoziția Universală de la Paris, ca vioara a doua în orchestra lui Sava Pădureanu, Barbu, Săndel și Fotache, alintat ”Prințul”. Ăsta, ultimul, chitarist de mahala, făcuse ”Sârba avocaților”.

Șatenul cel bătrân, Muscalagiu, îl mai lua cu el la cântări, mâna a doua, la scripcă. Până într-o seară, când banda se opri iar el prinse a canta singur.

• Cine te-a învățat, Ciolac dragă?, l-au întrebat, curioși, prietenii.
• Dumnezeu!

La 20 de ani, strânge prima lui formație. Lăutari-giorno, ce cântau trași numa’ în straie popolare. Pornește la drum la nunțile țărănești de la margine de Bucuresci. I se duce vestea. 1892 îl găsește cu angajamente la localurile centrale, cu mușterii pretențioși. Uite-l, în 1894, când în urbe se dă în folosință prima linie de tramvai electric, cum pleacă în Belgia, la prima sa ieșire ”afară”. Place printre flamanzi, revistele muzicale de la noi au numai rânduri apreciative. Nu stă locului, nu-i legat de-o singură cârciumă. 1895 îl prinde la o cortină distanță de Teatrul Național, la ”Berăria cooperativă”. Merge la ”Continental”, la ”Elizeu”, la ”Terasa” și la ”Iordache” – născătorul de mici. Aici leagă prietenie cu Jan Kubelik, violonist și compozitor ceh cunoscut în toată lumea.

 

De la cârciuma ”Elizeu” în grădinile palatului Elysee

În 1900 e la Paris, la Expozițiunea Mondială. Ciolac atacă ”La moară la hârța-hârța”, ”Lele cu scurteică verde” ori ”Din Ploiești până-n Gheboaia”. Când trece pe ”Ciocârlia”, Emile Loubet, președintele Franței, plânge de se-mparte cămeșa pe el. Nu-l mai lasă să plece. Îi dă țidulă, îl invită să cânte în grădinile palatului Elysse, cu simbrie de 2.000 de franci. Iar intervine legenda. Care spune că banii aceștia n-au fost acceptați niciodată. ”Excelență, îmi ajunge cinstea de a fi cântat în fața Dumneavoastră!” Îl decorează ca ”Ofițer de Academie”. Îi spune că-l dorește, definitiv, pe Sena, dar rapsodul vrea acasă, îi e dor de mahalale, de fumul din restrantele din cartier, de botezuri, de nunțile țigănești, de chiuituri, de alai, de coviltire, de cântatul pe stradă.

Tot aici, lângă Arcul de Triumf, șefii de orchestră trebuie să execute marșul de deschidere. Ciolac, după cum e știut, nu potrivea nici măcar o singură notă, cânta numai după ureche. La repetiții, învățase melodia ascultând cum o pritocesc ceilalți. Începe concertul. Mii de spectatori, melomani parizieni. Pe la mijlocul ariei, zbang, pică lumina! Întuneric beznă. Orchestra se oprește. În întunericime, se aude o singură vioară: Cristache Ciolac continua să obosească arcușul pe corzi. Ce nevoie avea el de becuri și de partitură?

 

 

”Câmpul lui Marte”, văzut de la ”Castelul de Apă”. Paris, 1900. La Expoziția Universală din acel an, una dintre cele mai grandioase din toate timpurile, Cristache Ciolac a dat recital

 

În 1901, e părintele ”Horei din Văleni”, iar anul următor își strânge mâinile cu George Enescu. Marele compozitor preia de la Cristache al nostru câteva teme populare, ce-l vor inspira la compoziția ”Suitei sătești”: ”Hora nebună”, ”Lățeasca” ori ”Hora miresei”, istă din urmă o variațiune pe temă folclorică iscălită chiar de Ciolac. Finalmente, numărul acestora avea să urce la 40!!!

La cârciumile prin care cântă vin Alexandru Vlahuță, Octavian Goga ori Barbu Ștefănescu Delavrancea, acesta din urmă chiar primarele în funcțiune al urbei. E chemat la Sinaia, în parcul casei boierului Mitică. Trage, după moda vremii, discuri, la casele ”Zonophone Record” și ”Pathe”.

 

Barbu, al seu frate, e ucis de ”Zeppeelin”-urile nemțești

Începutul Primului Război Mondial îl găsește ca ”rege” al artiștilor de gen bucureșteni. ”Mărește” secunda lăutărească, e creator de folclor orășenesc, trece totul prin virtuozitate. Utilizează trilul fals, lăutăresc, glissando-ul pe o singură coardă, portamentul pe un unic sunet ori scordatura. Așa spun specialiștii. De-l întrebai despre toate astea, Ciolac ridica din umeri și făcea, rapid, un rezumat: ”marafeturi de-ale noastre”. Se cunoaște cu faimoasa Sarah Bernardt, marea actriță franceză, cu pianistul polonez Ignacy Jan Paderewski, cu dramaturgul și jurnalistul Robert de Flers ori cu academicianul Jean Richepin, care-l amintește, în 1915, în ”Les Annales”.

E ’nalt, frumos, armonios. Cu ochi blânzi și față de mulatru. N-avea antereu, purta fracul modern. Nu poseda taclit, ci un șir sclipitor de decorații pe care le țintuise pe piept: ”Bene-Merenti”, ”Steaua României” ori ”Legiunea de Onoare”. Cândva, boierii îl omeneau, la agape, cu un pahar plin cu ”poli” de aur. Acum, vremurile se schimbaseră. Răsplata muncii ateriza într-un plic discret. Continua să se ploconească pân’ la podea, să spuie ”săr’mâna, conașule!” și să fie exagerat de politicos. De la nobili pleca în birt. Sucea suflete și acolo, apoi se ițea la petrecerile din casa Elencuței Manu, la Palatul Șutu, ori acolo unde combăteau nemuri de Cantacuzini, Barbu Bellu, cel cu automobelu’, Petrache Grădișteanu, membru de onoare al Academiei Române ori Mișu Cornea.

Cânta orice. Pleca de la romanțe sentimentale, o dădea pe lăutărie. Trecea prin valsuri amețitoare, se oprea la sârbe au hore, apoi arcușul luneca, incredibil, spre ”Traviata”

Preț de trei decenii, nu e chef lăsat de la Cel de Sus la care Ciolac să nu obosească vioara.

Când România intră în tranșee, chiar dacă muzicanții sunt scutiți de prima linie, Ciolac merge acolo, pe front și cântă, alături de Enescu. George scoate un creion, notează tot: ”Sârba din căruță”, ”Ca la Breaza” ori ”Hora Bârzoiul”. Zice, pe strune, ”La Arme!”, marșul cel însuflețitor al lui Castaldi, chiar în ziua mobilizării. Soldații, deși cu gândul la urgie, aplaudă frenetic, cer un bis, și-l poartă pe brațe. Lucrează la popotă, la Marele Cartier General. E la Iași, pribeag din calea trupelor lui von Mackensen. Tras la uniformă de infanterist, Ciolac rânduiește, ziua, farfuriile iar seara, cu o vioară de împrumut – pe a sa o uitase la București, în vacarmul retragerii – cântă și încântă. Tifosul exantematic e peste tot, gripa spaniolă, la fel. E jale multă, răniții gem. Atunci, el pune mâna pe diblă și bagă ”Doina”, din mijlocul apărătorilor de neam și de țară adunați în jurul unei gamele aburnide, plină cu fasole. Delavrancea îl află. ”Să trăiești, dragă Ciolac; patru milioane de oameni cântă de veacuri doina asta, și numai tu știu s-o spui, deopotrivă, muribunzilor și boierilor”, îi scrie.  

 

                                                      

Artiștii-s scutiți de tranșee în Primul Război Mondial, dar George Enescu merge printre răniți să le cânte, să le mai aline suferințele. Ciolac e cu el

 

Dar Barbu, fratele seu, refuzase să se ascundă din calea nemților. Când ”Zeppelinurile” prinseră a lovi malurile Dâmboviței, Cristache își pierdu sprijinul și chitaristul de acompaniament. Avea să sufere mult, imens. Richepin voia să-i aline durerea, ținea, la Paris, o conferință cu titlul ”Roumaine ame”.

Ciolac fusese peste tot: cântase ”Trăiască Regele!”, mersese la inaugurarea podului lui Saligny, de peste Dunăre, la aniversarea nunții de argint a lui Carol I cu Elisabeta, la multe sindrofii de 10 mai. Dar pierderea fratelui l-a îmbătrânit, deși n-are 50 de ani.

E 1921. Într-o noapte, rapsodul simte așa, ca o pișcătură. Nu se oprește, îi dă înainte cu marșul. Dar brațul îi încremenește, la o romanță. Arcușul îi cade la picioarele tremurânde, scripca devine grea de-o tonă! Coboară, cu greutate, de pe estrada ce-l găzduise zeci de ani. Cristache Ciolac, marele virtuoz, e paralizat!

Dar cei cărora le-a încântat scărița și nicovala nu-l uită. Îi dau un post de inspector al Pescăriilor Statului. Omul ia treaba în serios. Dă, zilnic, o raită prin hale. Spectacolul e imens. Pleacă din strada Vasile Lascăr, de unde șade cu fiul, Manole, și cu tovarășa de viață, Lina. Ăștia-l petrec, mereu, cu alai, până la poartă. Aici suie în șaretă, căci viața de artist nu se uită. Trage piciorul după el, suduie și pleacă.

Manole l-a urmat. Nu pe stilul lui, lumea se schimbase. Seniorul venea la ”Brasserie de la Paix”, să-și urmărească ”puiul”. Parca la o masă, bătea darabana pe Shimmy, Foxtrot ori tango. Rareori programul cuprindea și o romanță ori o serenadă ce aminteau de vremuri demult apuse. Cei tineri nu-l știau pe zeu. Când prin local mai apărea vreun ”cinzecist”, scotea câteva hârtii, le pitula în mâna fostului mare lăutar și acesta zicea ”bogdaproste!”

 

Taraful lui Angheluș Dinicu, la Expoziția Universală de la Paris, la 1889. Ca și Ciolac, Angheluș repauzează la Cimitirul ”Pătrunjel” din București

 

În toamna lui ’26, paralizia vrea să joace rolul principal. Cristache pică, definitiv, la pat. Cei din jur îi sunt un calvar, pentru că vorbesc despre moștenire chiar la căpătâiul muribundului, el e un calvar pentru ei: nu se mai poate mișca. Scenele-s mai ceva ca-n ”Gaițele” lui Kirițescu. Coana Lina se bate cu nurorile, sare și Manole, e circ mare. Sătul, Ciolac se mută pe ”Aurel Vlaicu”, la numărul 81.

 

E aruncat, la propriu, pe stradă, ajunge la ”Boli Nervoase”

La început de 1927, anul morții Regelui Ferdinand, artistul șade pe un scaun de paie rupt. Fix deasupra capului său, tronează fotografia Țarului, cu autograf. Vorbește greu, cuvintele se leagă anapoda. Fiica îi vinde casa, îl zvârle, efectiv, în stradă. Un medic mângâiat, cândva, de melodiile sale, îi ia la Spitalul Central de Boli Nervoase. O femeie îl găsește pe o bancă de lemn, în frig, nemâncat de două zile. Îl spală pe corp, îi taie unghiile.

”Scrie, conașule, la gazetă, să știe toți că, atunci când a rămas singur ca un câine, eu, țiganca Elena Pandele Botea, fostă cântăreață la <<Groapa dulce>>, eu și numai eu am avut grijă de el până în seara de 26 februarie, la ceasul nouă și jumătate, când a murit sărutându-mi mâna ca unei cucoane mari. Scrie, conașule, la gazetă, să afle toată lumea că l-au scos de aici nebărbierit, cu haina ferfeniță pe el și cu pantofi de casă în picioare, că fiu-său a dat telegramă din Constanța că nu poate să vină la înmormântare și că fiică-sa a fugit la Ploiești, spunând că-i face rău să-l vadă”...

E coborât la cele sfinte la Cimitirul ”Pătrunjel”, Eden-ul zicălașilor, cu ajutor bănesc adunat cu talerul, în ultima zi de februarie, 1927.

”Scrie, conașule, că n-a avut nici măcar lăutarii, să-i zică lângă sicriu ultimul cântec, așa cum e obiceiul în breasla noastră de muzicanți, afară de unul Vlădescu, care i-e neam... Bietul domn prefect (n.r. – generalul Nicoleanu) i-a adus un buchet de flori; eu și cu soru-mea ne-am tăiat mușcatele de la fereastră și i le-am pus la căpătâi”...

Sursă: Radu D. Rosetti