Constantin Tănase. Viața lui ”Năsăilă”, de la ”Pârjoala” la ”Cărăbuș”, via Charlie Chaplin

S-a născut copil sărac. Iubea să tragă cortina, să fie aproape de scenă. La București, când dă la ”Conservator”, marele C.I. Nottara spune despre el: ”Ăsta are un comic natural”. Fondează ”Cărăbuș”, teatrul său de revistă, faimos în perioada interbelică. Lanseză, acolo, nume mari. E iubit, pentru că ale sale cuplete vin din viața de zi cu zi. Trage-n toți, de vrei o porție de râs adevărat, mergi la Tănase. Se stinge la un an după sosirea Armatei Eliberatoare, pe care continuă să o ia peste picior. Unii zic că de aici i s-a tras totul. Alții, că de la o bere rece din Cișmigiu și de la o ”cură” cu 20 de aspirine

”Teoria mea-i ușoară: toată viața e o scară, pe care, ca și la moară, toți o urcă și-o coboară!”

Credit foto: Bogdan Radu / Trinitas TV

De mic i-au zis ”Năsăilă”. Privind într-o oglindă, a priceput de ce. În Vasluiul lui 1890, unde nu se întâmpla, niciodată, nimic, distracția cea mare venea de la prinsul racilor, cu mâna. Mai era și datul pe ghețușcă, dar el poseda doar una bucată patină, zămislită de a sa mânuță. Era fascinat de concertele fanfarei militare din grădina publică și de spectacolele de teatru de la ”Pârjoala”, locul unde un cunoscut cupletist al epocii, I.D. Ionescu, făcea furori. Când în urbe soseau trupe cu ștaif, se lipea de fanfară. Mai punea mâna pe un contrabas, pe o trompetă, intra cu soldații la grămadă și parca direct lângă funia cortinei. În seara aia era cel mai fericit suflet. Adormea nemâncat. A doua zi, repeta, alături de prichindeii din dotare, scenele văzute. La ”Meșterul Manole”, spre exemplu, intrarea se făcea pe nasturi. ”Constantin Brâncoveanu” a erupt într-un hambar. Din lipsă de spațiu, ”Conu Leonida față cu reacțiunea” s-a jucat într-un coteț de găini. Atât ”actorii”, cât și spectatorii s-au umplut de păduchi.

”Într-o vară s-a nimerit să vie la Vaslui trupa lui Segalescu (n.r. – omul de teatru Mordechai Segalescu), care juca idiș. Cum s-a întâmplat să-i lipsească un actor, și cum eu stăteam la repetiție și pe deasupra mai știam și ceva idiș, mi-au pus o burtă, mi-au lipit niște mustăți și mi-au spus: <<Tănase, îl joci pe cârciumar!>>” Da, el era, Constantin Tănase! Câteva scurte replici, dar debutase printre profesioniști, nu? ”Actorul a încolțit în mine, pe negândite”, avea să-și aducă aminte.

Dar tatăl îl vrea impegat de mișcare, cu chipiu și lampas roșu. La actorie nu știe mersul, așa că se bagă la examen, la școala militară. Pică. Nu pentru că-i nepregătit la ”educațiunea fisică”, ci pentru că un contracandidat are un tată ofițer de carieră. Intră, cu simbrie, profesor la o școală din Cursești, din județ. Face niște ore minunate.

Și, iată-l pe Tănase la 19 ani! Tinerel, înalt și subțire, cu un firicel de mustață, în gară, la București. E ”voluntir”, pregătit de armată. Stă trei ani sub uniformă. Aici, în sala de mese, organizează primul teatru ostășesc. Se duce la ”Popa Tatu”, la biserică, are voce bună, prinde corul. Aici, o doamnă mai în etate îi povestește despre locul în care se coc actorii de teatru și de operetă, cei adevărați, nu cei care joacă prin popote. Află că la ist loc i se zice ”Conservator”, dar n-are ”mălai” de inscriere. Cinci lei cerești vin de acasă, de pe malul Vasluiețului, așa că prinde ultima zi. E tras la pantaloni ponosiți și cămașă ”pârlită” de la uniforma militară. Singura ținută decentă. Întră la comisiune. Mamă, cine e aici: Imensul C.I. Nottara, imensa Aristizza Romanescu, Alexandru Davila, pui de Carol și scriitor de ”Vlaicu Vodă”, Ștefan Sihleanu, Eduard Wachmann, fondatorul ”Filarmonicii”. Tănase atacă ”Naiul, cobza și vioara”. E magistral când imită instrumentele. Exminatorii sunt captivați. ”Ăsta are un comic natural - zice marele Nottara – vorbește doar și râzi de el”. E admis. De bucurie, trage dintr-un chiștoc păstrat cu sfințenie în buzunar.

Dar treaba asta cu actoria nu-i chiar miere și abrozie cum credea el. ”Bun, student la Conservator! Dar ce mâncăm?”, avea să se întrebe. Cei 12 lei de la biserică se evaporă repede. Devine comisionar: vinde unsoare pentru copitele cailor...

”Iarna, aveam grijă să-mi pun în ghete niște cartoane, care-mi țineau loc de talpă. Seara le schimbam, și așa, în fiecare zi, aveam pingele noi”. Proful, Nottara, îi avertizase la prima lecție: ”Grea meserie v-ați ales! N-o să vă fie drumul presărat cu trandafiri”...

Cu trupa sa, în fața unul local unde se consuma bere și mici

În vara lui 1905, Constantin Tănase culcă la podea Conservatorul. Se ia cu actrița Iosefina Reitman. Leapădă uniforma militară, gata, e actor! Curând, însă, înțelege, din nou, că sărăcia nu-i dă pace. Acceptă tot ce primește de la ”Teatrul Național”. Roluri mici, bani puțini. Pleacă într-un turneu prin țară. Eșuat. E 1907, anul răscoalelor țărănești. ”Actorii, nemâncați, intrau în restaurantele gărilor și înghițeau, la repezeală, ca să nu fie observați de chelneri, pâine mânjită cu muștar, încât <<ascundeți muștarul că vin actorii!>> nu era o vorbă goală, ci o realitate tristă”, scriau Ioan Massoff și Radu Tănase în cartea despre viața viitorului mare comic.

N-a explodat, încă. E prins în trupe particulare: Nicu Poenaru, N. Niculescu - Buzău, ”Compania” Grigoriu. Nici el nu știe ce joacă: să fie operetă, să fie comedie? Apoi, pe la 1912, Alexandru Bărcănescu, patriarh la ”Asociația Lirică”, vine c-o propunere. ”Năsăilă, tată, bani nu avem! Dar ne punem talentul la pricepere, poate iese ceva! Ce zici?” Trupa-i miez, cu Tănase, cu Alecu, fiul lui Costică Bărcănescu, prieten cu Mihai Eminescu, cu Niculescu Basu, cu Ghimpețeanu, cu Robert Frank. Încep să semene cuplete.

”Fusta, fusta, fusta-i cu belea

Toate-n lume se învârt după ea,

Hai, Tănase, întinde pasul

Că ți-e în pericol nasul

Fusta, fusta, fusta-i cu belea!

Pam, pam!”

Se găsește cu marele George Enescu, dimpreună merg la Buftea, să mai salte olecuță moralul răniților de pe fronturile Primului Război Mondial.

Se naște acel spectacol de revistă cu nerv, închegat. Adaugă balet, dans, presară muzică, apar montările de pe scenă. Pentru că se inspiră din actualitate și spune lucrurilor pe șleau, place celor năpăstuiți, devine un fel de purtător de cuvânt al oamenilor simpli, de pe stradă. Divorțează, se ia cu Virginia Niculescu.

Apoi, pe 2 iulie 1919, după ce a croșetat mult la ideea de a avea propriul teatru, deschide, pe Academiei, ”Cărăbuș”, locul său de suflet. Terenul pe care arhitectul van Saanen-Algi ridicase construcția, avea vagi asemănări cu insecta. Se pleacă la drum cu ”Cotoiul e pe varză, pisica pe orez”. Are orchestră, are dansatori, e mult fast. Tănase e peste tot: stă de vorbă cu domnii și domnițele, verifică biletele, suie pe scenă. Uite-o pe Maria Tănase, speriată că poartă același nume cu ilustrul comediant! Uite-l pe Ion Vasilescu! Colo-i Gherase Dendrino, Elly Roman ori Natalița Pavelescu! A, și Horia Șerbănescu!

În 1924, marele comic francez Rigadin - aflat în turneu în Europa – joacă, alături de Tănase, în ”Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București”, cu cadre filmate la Ploiești și în orașul lui Bucur. Este întâia peliculă a lui ”Năsăilă”.

3 este numărul filmelor în care a jucat Constantin Tănase: ”Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București”, 1924, pierdut, ”Visul lui Tănase” (1932, o comedie bufă, coproducție româno-germană) și ”Răbdare, Tănase!” (1942, de asemenea, pierdut, un film pentru susținerea publicitară a spectacolului omonim al Teatrului ”Cărăbuș”, tras în studioul O.N.C. din strada ”Wilson)

Vine cu un music-hall, noutate la acea vreme. Scoate 100.000 de lei și o aduce pe faimoasa Josephine Baker (1906 – 1975)! Da, cea pe care marele Pablo Picasso o alinta ”Nefertiti din zilele noastre” e la București!, la 1928. O duce la sală, la Eforie, cu o caleașcă trasă de struț, pentru că la ”Cărăbuș”, când plouă, nu se poate juca. Dacă vrei să te simți bine, te duci ”La Tănase”.

Merge la Paris. Trage la faimosul restaurant ”El Garon”. Dumnealui, a sa soție și actrița Mia Apostolescu. Dansează cu ușurință. Charlie Chaplin, da, ACEL Charlie Chaplin, aflat prin zonă, îl vede. Cheamă degrab’ un ospătar la el. ”Cine e domnul?” ”Un american excentric”, i se răspunde. Apoi, garçonul merge spre Tănase. ”I-am spus că sunteți de american!” ”American?”, se oțărăște maestrul. ”Mergi imediat și spune-i că sunt român...înțelegi? Roumain...artist din București...Bucharest...comprenez?” Cei doi fac prezentările, își strâng mâinile. Apoi, la cererea eleganților mușterii, își invită partenerele și purced la dans, în sute de aplauze.

Cu teatrul de revistă în turneu, în Egipt, la 1939

Pe 22 decembrie 1937 – cum era să uite data asta vreodată? - în timpul reprezentării spectacolului ”Poftă bună la Tănase”, susținut în Sala Eforie, colo, pe bulevardul Elisabeta, la numărul 5, cu Giugaru pe scenă, cu faimoșii Stroe și Vasilache, cu Puiu Maximilian, un incendiu cuprinde totul. Tănase cere ca lumea să fie calmă, nu-s victime, dar locul nu se mai poate folosi. Mulți vorbesc despre o conspirație, despre un foc pus intenționat, pentru că începuse să supere lumea bună cu ale sale rime...

Merge-n turnee. Ajunge la Paris, în Turcia, 1939 îl găsește, cu trupa, lângă Piramide. Într-un tren vede un prunc părăsit. Are grijă de el până îi află părinți adoptivi. Aceștia îl botează Constantin Cărăbuș. Perioada interbelică este a sa și a teatrului de revistă. Lanseză nume grele, e distins cu Ordinul ”Coroana României” în grad de Comandor.

Se ferește de onoruri, preferă să facă acte de caritate. O biserică, trei școli. Al Doilea Război Mondial bate la ușă. Când rușii - ”Armata Eliberatoare”- ajung la București, îi ia peste picior.

”Rău a fost cu <<was ist das>>

Da-i mai rău cu <<davai ceas>>

De la Nistru pân’ la Don

Davai ceas, davai palton

Dava casă și moșie,

Harașo, tovărășie!”

La un an de când bolșevicii au sosit, Tănase continuă al său cuplet.

Se stinge repede, pe final de august 1945, la 65 de ani. Apar supozițiile. Unii vorbesc despre iradiere. Supărase Moscova. ”L-au luat de pe stradă, l-au bătut, în două zile a murit!”, zic babele pe la colțul străzii. Apropiații vin cu varianta ”corectă”. Maestrul trecuse prin buricul Cișmigiului. Vară, cald, răsese o bere. Rece. Amigdalele i se inflamaseră, rău. Abia mai putea respira. Toată lumea știe că Tănase poseda o sănătate de fier, că nu lua ”hapuri”. Dar anii își spun cuvântul: medicul îi recomandă aspirină. Merge acasă și face o adevărată ”cură”: înghite 20 de pastile. Rinichii i se blochează. Trage urechea doctorului spre el și îi spune: ”Să știi că asta e ultima noapte a lui Mihai Viteazul!” Are chef de poante și în ultima sa noapte a trecerii pe acest pământ. Tănase rămâne Tănase.

Pleacă a doua zi, pe 29 august 1945.

Apropo, ați fost la Cimitirul ”Bellu?” Ați văzut Cărăbușul de deasupra intrării în cavou?