Comuniștii au ras Muzeul Simu. ”Nimic pentru noi, totul pentru țară”

Anastase Simu, unul dintre cei mai bogați oameni de la noi, a fondat, în mijlocul Bucureștilor, muzeul de artă ce-i purta numele, în 1910. A început să cheltuie sume uriașe pentru a aduce în țară obiecte de artă, picturi, sculpturi. Spunea că trebuie să contribuie la educația municipalității. În 1927, l-a donat Statului. Multă vreme, cele cinci săli pline de capodopere au rămas cele mai vizitate din București. A venit cel de-Al Doilea Război Mondial, apoi comuniștii au început să-și bată joc de el. Finalmente, avea să fie demolat, pentru a face loc blocului ”Eva”, pe motiv că este ”templu masonic”...

Muzeul Simu se găsea pe Bulevardul Take Ionescu (n.a. – actualmente Magheru, vis-a-vis de Cinematograful ”Patria”), în centrul Bucureștilor

Anastase avea 19 ani, era elev la Viena, la Institutul Teresianum, când a primit depeșa: trebuia să se prezinte, degrab’, acasă. Unchiul, Petrache Simu, mare moșier brăilean, cu pământuri până la linia orizontului, se stinsese. Neavând alți moștenitori, decisese ca tânărul să păstorească, din momentul plecării sale, imensa avere. Băiatul era plămădit într-o familie de intelectuali, cu aplecare spre cultură. Banii nu l-au pierdut. Din contră! Și-a văzut de studii, a luat licența în Drept la Paris, iar doctoratul în științe politice și administrative la Bruxelles.

Treptat, pentru că și situația financiară i-o permitea, a început să cumpere lucrări de artă, să se intereseze de posibilitatea colecționării lor.

A revenit la București și a discutat cu arhitectul C. Sciky. I-a spus că dorește ceva în formă de templu grecesc, poate ceva în stil Erechtheion. Franțuzul s-a apucat de planurile sale, Simu, de treaba lui. Prinse a cutreiera Europa, la muzee, la expoziții. A intrat în atelierele de pictură ori de sculptură, a stabilit legături cu negustorii. A început să colecționeze tot mai mult și, așa cum spuneau apropiații, o ”făcea cu multă pricepere și mult gust, cu tablouri ori sculpturi, vechi, dar mai ales noi!”.

Pe la 1909 ajunsese la peste 1000 de lucrări de artă, era clar că are nevoie de un spațiu încăpător. Prietenii îl întrebau de ce face asta. Le răspundea că din două motive: primul, dorea să ajute la educațiunea artistică a oamenilor din popor, al doilea, voia să susțină artiștii în evoluția lor.
Pe 21 mai 1910, vineri, Muzeul Simu este inaugurat pe Bulevardul Take Ionescu din București, cu 400 de oameni prezenți. E alintat, imediat, ”templul dedicat artei”. ”Dacă treceți pe strada Mercur (n.a. – la 200 de metri se afla casa lui Titu Maiorescu, unde Mihai Eminescu citise, pentru prima dată, capodopera ”Luceafărul”), ați văzut desigur cu uimire, în mijlocul stilului arhitectonic chinuit și neliniștit al atâtor case boierești, ridicându-se în linii liniștite, sprijiite de coloane ionice, masiv și totuși nu greoi, un templu grecesc”, își începe gazetarul Brănișteanu articoul semnat în ”Adevărul”, cu titlul ”Muzăul Simu. Cu ocazia inaugurărei”. Dar adevărata inaugurare e două zile mai târziu, duminică, atunci când pe treptele muzeului vin prințul Ferdinand și principesa Maria, dar și Spiru Haret, pe atunci ministrul educației (n.a. – al instrucțiunii publice). ”Întemeetorul, Anastase Simu, poposit aci după Brăila, dupăce învățase, cași Maiorescu la Theresianum din Viena, continuase la Paris, sfârșise la Bruxelles, fusese secretar de legație la Berlin și făcuse, acasă, politică conservatoare care îl trimisese de mai multe ori în Cameră, își purtase peste tot gândul cel statornic. Acest gând era un gând de artă”, scria și Emanoil Bucuța în revista ”Boabe de grâu”.

O imagine interesantă. În față e actuala stradă George Enescu, muzeul se găsește pe mâna stângă. Căruțele din partea dreaptă sunt pe actualul bulevard Magheru

Muzeul nu era nici mare, nici mic, cu cinci săli, fiecare dintre ele dedicate unei anumite perioade. Prima găzduia sculptura, a doua era rezervată picturii românești, ”stăpânită, pentru privitorul care-i stă întâiu pe prag și o îmbfrățișează dintr-o căutătură de Țiganca lui Aman, venită de departe...”. Sala centrală, cea de-a treia, era destinată picturii franceze, iar în celelalte două se expuneau pânze din culturile europene. Pe plângă aceste prețioase exponate, existau și desene ori gravurei ce ”întregeau fericit, cu nume și cu opere, inventarul muzeului”. ”O poartă spre frumusețe”, cum spuneau cei care-l vizitau. Delacroix, Renoir, Coubert, Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Pallady, Petrașcu, Ressu dar și sculpturi ale lui Brâncuși.

”Ceea ce n’au făcut alții mai bogați de cât d-sa, ceea ce n’a făcut nici chiar statul, cu toate mijloacele sale mari, cu toate îndemnurile ce nu i-au lipsit s-a învrednicit să facă un singur om, un bărbat care și-a ales ca ideal cultul frumosului și care nu s’a mulțumit a face teorii estetice, nici a scoate esclamații de admirațiune în fața operelor de artă ci a făcut sacrificii pentru a le procura, nu sieși, ci concetățenilor săi, când putea în cazul cel mai bun să fac ce fac mulți alții – să puie lumina sub oboroc, să grămădească comorile de frumusețe în saloanele sale și să le guste singur, un egoist de vremea noastră”.

B. Brănișteanu în ”Adevărul”

Simu cheltuia ”în neștire”, din al său buzunar, sume imense pentru a aduce în țară tablouri de valoare, semnate de pictorii europeni. De pildă, până pe 31 martie 1944, registrele rețin că Simu cumpărase în valoare de 1.260.000 de lei, o sumă uriașă pentru acele vremuri. În acel moment, instituția avea 1902 picturi, desene și sculpturi, plus 191 piese de mobilier precum și 920 de volume rare și scumpe de artă.

”E atâta frumusețe grămădită într’însul, încât nu-mi venea să mai plec și prima impresie a fost atât de puternică, încât nu mă puteam concentra asupra unei lucrări, ci ridicat din mijlocul preocupărilor de toate zilele, uitând grijile, alergam dela o minune la alta, încântat că s’a pus în sfârșit și la noi temelia culturei artistice”. (B. Brănișteanu).

În 1927, Anastase Simu are 73 de ani. Decide să doneze comunității muzeul. E 17 noiembrie, ”o zi rece și cețoasă”. Oficialități multe, ”veniseră să fie de față la punerea în mâinile Statului a acestei averi de frumusețe”. Proprietarul spune că e ”una dintre cele mai fericite zile din viața lui”. Soții Simu donează oficial clădirea, terenul și 1182 de opere de artă către Ministerul Cultelor și Artelor dar, cât trăiesc, se angajează să suporte integral toate cheltuielile. ”Nimic pentru noi, totul pentru țară!”, își termină discursul Anastase Simu.

Marele om de cultură pleacă în 1935, la venerabila vârstă de 80 de ani. Cu puțină vreme înainte, ”copilul” său, se găsea, ca număr de vizitatori, în primele trei muzee ale Bucureștiului, alături de cel de Istorie Naturală și ce cel Militar.

Simu, soția, Elena, în dreapta sa, alături de câteva personalități, la ”predarea” muzeului către Stat, în 1927

Anii trec. Cel de-Al Doilea Război Mondial nu ocolește muzeul. Pe 15 martie 1943 exponatele sunt duse la Câmpulung-Muscel, iar ”evacuarea” lor va continua până pe 22 februarie 1944. Sunt zile din ce în ce mai negre pentru muzeu. În 1949, este desființat, alături de Pinacoteca Municipală din Casa Urseanu, iar exponatele, readuse la București, vor forma Muzeul de Artă. Situația e din ce în ce mai ciudată: clădirea există, dar fără prețioasele lucrări de artă… Pe 31 ianuarie 1954, comuniștii deschid, aici, expoziția ”Bucureștii în arta plastică”. Apoi încep să vechiculeze tot mai mult ideea că acea construcție – ce semăna cu un templu antic – este, de fapt, un simbol masonic. Celelalte două clădiri asemănătoare erau… Templul Masonic, de pe strada Ion Câmpineanu, distrus de bombardamentele germane din 24 august 1944, și Bisercica Greacă de la întâlnirea bulevardelor Ferdinand și Pache Protopopescu. Motivând lărgirea bulevardelor centrale bucureștene, Muzeul Simu este demolat în 1958 (n.a. – după unele surse acest lucru s-ar fi petrecut în 1959), pe locul său construindu-se actualul bloc ”Eva”… Renoir ori Grigorescu nu mai aveau loc. Apăruseră șepcile, băștile, sarafanele și hainele gri…

Notă: Citatele respectă exact grafia de atunci