Ciprian ”Porumbelul” Porumbescu

Ciprian ”Porumbelul” Porumbescu

A iubit românii de ”dincolo”, a compus melodii patriotice, unde acest cuvânt însemna mult acum 150 de ani, într-o Bucovină Austro-Ungară. Autoritățile l-au ținut în ploaie, l-au arestuit în carceră umedă. Tuberculoza l-a ros. A compus capodopere, le-a dar albanezilor muzica pentru Imnul de Stat. A iubit, a fost iubit, dar n-au avut parte de amorul dorit. Când apuca vioara, paserile cerului se opreau din zbor. S-a stins la nici 30 de ani, după o viață chinuită, plină de lipsuri. A fost mare. Putea fi imens, dacă boala nu-l lua la ea, în vara lui 1883

Vlad Rădescu, în centru, interpretându-l magistral pe Cipian Porumbescu, într-un film cu o distribuție ”grea” (foto: Vlad Rădescu / facebook)

Și ist Iraclie, de avea nume de fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit, era mare patriot român din Bucovina. Născut Golembiovski, adică ”porumbel”, de unde se și intitulase ”Porumbescu”. Scosese ”foi” în care publicase poezii pentru frații de dincolo, adăpostise pe Vasile Alecsandri, în pribegia acestuia după Revoluțiunea de la 1848, culegea folclor din satelele locului. Preot ortodox, alintat ”Creangă al Bucovinei”, se luase, pe la 1850, cu poloneza Emilia Clodnițchi. Făcuseră legământ la Biserica Înălțarea Sfintei Cruci din Volovăț, ctitorie a Domnului Ștefan cel Mare și Sfânt. Primul său loc de păstorie fuse la Șipotele Sucevei, unde fu trimis ca paroh, mai mult ca o pedeapsă, că prea combătea atitudinea antiromânească ce se gudurase prin sânul Bisericii din Bucovina. Lipsuri materiale, multe! Enoriașii nu plăteau niciun ban pentru preotul locului, nici nu voiau a presta robota, așa că Ieraclie și soața sa viețuiau într-o clădire din ”patru păreți din bârne necioplite și neunse, cu crăpăturile  neastupate decât cu mușchi de pădure”...

Ici se născu, la 14 octombrie 1853, Ciprian Golembiovski, ”porumbelul”, viitorul Porumbescu. Când părinții se murată la Stupca, ăst mic ascultase pianul lui Carol Miculi. Luase, mai apoi, lecții de vioară la școala din Ilieșești, în satul din apropiere, plecase la Suceava. În Cetatea de Scaun se apucase de studiu adevărat de pian și de orgă. De colea, de la Ilieșești, numai ce venea acasă alături de țiganca Ilinca și de scripcariul Urdă, care știau o sumedenie de cântece populare. Nu bea apă, nu mânca nimic. Striga după a sa soră, Mărioara, de-i acompania la pian, și se puneau pe cântat spre miez de noapte, de lătrau câinii după ei. ”O! Nici nu vă puteți închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să șed în căsuța caldă de lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada și să ascult melodiile acelea dragi mie”, avea să scrie peste ani.

La Suceava, unde mergea la gimnaziul superior, ședea cu chirie în încăperi pitice, pline de igrasie. Primea hrană puțină, banii trimiși de Iraclie îi dădea pe cărți ori pe partituri muzicale. Căuta, scotocea, organiza formații muzicale. Formase chiar și un cor, era pătimaș, lupta, deja, pentru ”redeșteptarea solidarității naționale”. Ținea discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece.

 

Vioara lui Amati, de la 1626

La 1866 fu o foamete cumplită. Un țigan bătrân venise la ușa preotului paroh, cu o vioară veche, cerșind de mâncare. Iraclie luase minunea, la care nu se mai putea cânta și, așa, stricată, o trimiese la lutierul Martin Richter, din Liov. Ista îi dăduse 100 de florini pe ea, dar Porumbescu-senior refuzase. Când Ciprian prinse a cânta la ea, încă se mai putea vedea ”eticheta” din interior: bijuteria fusese zămislită de marele Nicolò Amati, lutierul din Cremona, pe la 1626...

Ajunsese la ”Konservatorium für Musik und darstellende Kunst” din Viena, cu profesori cu ștaif, precum Anton Bruckner ori Franz Krenn.

După ce a trecut examenul de maturitate, pe la 1874 a intrat, la Cernăuți, în societatea studențească ”Arboroasa”, după vechiul nume al Bucovinei. Ciprian avea să-i compună imnul , iar în ultimul an de seminare devenea chiar președintele ei. Muncea mult, cu pasiune. Suferea des de răceli cu febră puternică, frisoanele nu-i dădeau pace. Ședea cuminte doar cât era cu fierbințeală, apoi compunea, căuta voci pentru cor.

 

Casa Memorială ”Ciprian Porumbescu” din Stupca. Satul venea de pe la 1350, dar în documente era amintit pe la 1546. Din 1954 poartă numele marelui compozitor

Prin octombrie 1877, trimisese o telegramă la Iași, unde se organizau festivități în memoria domnitorului Grigore Ghica. Austro-Ungaria nu vedea cu ochi buni astfel de manifestații. Pac, un proces înscenat, membrii ”Arboroasei” trebuie să fie arestuiți.

L-au săltat de la Stupca, din casa copilăriei. Acolo cânta la vioară. Ploua mărunt, ploaie de toamnă, rece, ca-n octombrie. L-au cărat cu căruța până la Cernăuți. Apa s-a lipit de el, iar sâmburele tuberculozei a încolțit. Trei luni de carceră grea. Boala plecase, deja, la drum...

Când iese de acolo, fără să știe, poartă moartea-n piept. Se întoarce la Universitate, la Cernăuți, pleacă la Viena, să-și continue studiile. Uite-l la Brașov, ca procesor de muzică la Gimnaziul mare românesc (n.r. – astăzi Colegiul Național ”Andrei Șaguna”). E dirijor și la Biserica Sf. Nicolae din Șchei, loc mult prea rece și neprielnic pentru el.

Dar Ciprian Porumbescu e bucuros. Aici, sub Tâmpa, compune ”Crai Nou”, prezentată public, pentru prima dată, în februarie 1882. Un succes minunat, cum nu credea să cunoască. E prima noastră operetă. Se reia, la cererea publicului, pe 12 și 23 martie. E pusă în scenă și la Oravița. Zămislește ”Balada pentru vioară și orchestră”.

O zărește pe Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilișești. Inima i se aprinde, dar familiile lor, de confesiuni diferite, nu permit căsnicia. Suferă mult. Tatăl Bertei face tot posibilul să-i îndepărteze, își trimite copila în străinătate:

”Numai ea singură îmi poate da curajul și puterea de a răbda mai departe și a duce munca la bun sfârșit”, scria Ciprian despre Berta.

Compune ”Pe-al nostru steag e scris Unire”, un celebru cântec patriotic, pentru că el așa visa. Muzica este folosită, și azi, de către Albania, pentru imnul național ”Hymni i Flamurit”. De asemenea, compune și melodia fostului Imn de Stat al României, ”Trei Culori”. La 400 de ani de la zidirea Putnei, scoate vioara și uimește asistența: pe Mihai Eminescu, pe Ioan Slavici, pe A.D. Xenopol, pe Nicolae Teclu.

Dar boala nu-i dă pace. Iată-l în gară, la Brașov, gata să plece spre Italia, spre lumi mai calde, unde, dacă dăm crezare legendelor, se vede cu marele Verdi.

Povesta pare că-i gătată, dar nu-i chiar așa! În 1972, regizorul Gheorge Vitanidis, care recunoaște că are în cap ideea acestui film încă din... 1953, îl găsește pe tânărul Vlad Rădescu pentru capodopra ”Ciprian Porumbescu”. Se turnează mult, în 1972, la Stupca, la Brașov, la București, la Buftea, la Putna, cu dialogurile semnate de inegalabilul Fănuș Neagu. Sofia Vicoveanca interpretează muzica populară, iar pelicula e bine primită de critică, cu un premiui ACIN.

”Acum ce e de făcut? De murit nu vreau să mor și poate că nici n-oi să mor așa curând, cu toate acestea starea sănătății mele prezente e peiculoasă sau cel puțin nefavorabilă și să intru cu ea în iarnă, și mai rău! (...) Parcă-l văd pe tătuța cum se întristează și cum o fi zicând: oho, dacă-l trimet lșa Italia, apoi rău trebuie să mai steie bietul Ciprian. Dar nu-i așa. Spre a evita pe viitor bolire mai grea, spre a întări plămânile și a evita o tuberculoză, care ușor s-ar putea furișa, e maio bine să mă duc și să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a mai folosi la nimica”.

Ciprian Porumbescu, 1882

Sfârșitul îl află la Stupca, îngrijit de Mărioara și de Iraclie, după o primăvară, cea din 1883, cumplită pentru el. Întoarcerea din Italia, pe iste reci pământuri, e clar că nu-i priiește. Nu mai poate cânta. Vioara devine tot mai grea. Arcușul ce cândva alerga, abia se mai mișcă. ”Pe zi ce trece mă simt tot mai slab și mai debil. Mi-e teamă că nu mai am mult a încurca lumea”, scrie cu ultimele sforțări.

Pleacă în prime zile ale lui iunie. N-a adunat 30 de ani. ”Greu de suportat nenorocirea aceasta; m-a nimicit tot ce am sperat și am dorit de la viață. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (...) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui și pentru mine. Ție ți-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăți scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jerfitoare. O, de ce n-am putut și eu!”, scrie Berta...

                                                 

Mormântul din Stupca. În 1950, principala instituție de învățământ muzical din România primește numele său ”Conservatorul Ciprian Porumbescu”, nume pe care-l poartă până în 1990

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: