Cine l-a împușcat pe Liviu Rebreanu pe 23 August 1944?

La peste șapte decenii și jumătate de la evenimentele de atunci, întrebările încă persistă. Unii spun că un cancer de plămâni l-a luat pe marele nostru prozator, alții jură că autorul lui ”Ion” a fost lovit de un glonț al unui soldat român, în noaptea în care am întors armele contra nemților. Ce se știe cu siguranță este că s-a stins în prima zi de septembrie

 

Liviu Rebreanu, unul dintre marii noștri prozatori, s-a stins când nu adunase șase decenii de viață

 

”Pe la miezul nopții, unchiul ei (n.r. – al Lygiei Georgescu), generalul Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică la dineu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi, i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la petrecere, când o putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește către Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp și un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național, care se află pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere, au stat aproape toată noaptea la spital, unde prietenul lor a decedat; Rică s-a întors îndurerat la închisoare”.

Rândurile aparțin lui Ivon Porter, agent al forțelor speciale britanice la București în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Acțiunea descrisă se petrece pe 23 august 1944, când Armata Română a întors armele contra nemților.

Directorul Teatrului Național este marele scriitor Liviu Rebreanu. A cărui dată de deces apare ca fiind 1 septembrie 1944. Noi l-am omorât pe autorul ”Pădurii Spânzuraților?”

Primul dintre cei 14 copilași ai învățătorului Vasile Rebreanu și al Ludovicăi, o mare iubitoare de teatru, pleacă la drum în viață pe 27 noiembrie 1885. Locul de baștină-i e Târlișua, dar, mai apoi, familia se mută în Maieru, pe valea Someșului Mare. Ceva mai târziu, omul de litere avea să declare că ”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc 10 zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”.

Dă drumul la scriitură. Mai întâi în limba maghiară, apoi în română. Multe amintiri din copilărie. Pentru că printr-a IV-a e îndrăgostit lumea, naște ”întâia și ultima mea poezie”. E topit după o actriță dintr-o trupă ambulantă, așa că zămislește un vodevil. În primul an de studiu de la Școala Reală Superioară de Honvezi din Șopron obține calificativul ”eminent”. La 1 septembrie 1906 primește repartiție în armata austro-ungară. E sublocotenent. Nu rezistă. Pe 12 februarie 1908 demisionează, se întoarce în Prislopul Năsăudului. Părinții mai să piară de inimă rea, îl credeau om realizat. Debutează în același an, pe 1 septembrie, cu povestirea ”Codrea” (”Glasul inimii”), la Sibiu, în Revista ”Luceafărul”, condusă de O. Goga.

Deoarece are penița acidă și militează pentru drepturile românilor de peste munți, execută puțină arestuire la Văcărești, apoi la închisoarea Gyula. Eliberat în miez de auggust 1910, se găsește într-o situație materială precară. Simte că nu stăpânește, prea bine, limba română, dar la București, Ștefan Antim, redactor-șef la ”Ordinea”, îi întinde o mână de ajutor, fiind angajat acolo.

Filele călindariului arată 1911, când Liviu Rebreanu își întâlnește marea iubire. Idila începe la Teatrul Național din Craiova, unde era secretar literar. Îi cade cu tronc actrița Ștefana Rădulescu, ”Fanny” pentru amici, aboslventă de Conservator de Artă Dramatică, 26 de primăveri și o fetiță de trei. Rebreanu e pierdut, cade în mrejele sale. La nici un an de când privirile li se întrepătrunseseră, devin soț și soție, pe 19 ianuarie 1912. Orbit de amor, Liviu cere ca în actul de căsătorie să se treacă și recunoașterea micuței Florica, deși gestul era totalmente ilegal. Se iubesc mult. Scrisorile, unele interminabile, încep sau se termină cu ”Sfânta mea soție și iubită nevestică” ori cu ”Mult iubitele mele suflete”.

 

A lucrat șapte ani la ”Ion”! Drama din ”Pădurea spânzuraților!”

În martie 1913, se apucă de ”Ion”, prima sa capodoperă. Lucrează mult, până pe 20 iulie 1920.  ”Ion își trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum trei decenii”, avea să scrie cu puțin înainte de a părăsi scena vieții. ”Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieșisem cu o pușcă la porumbei sălbateci. Hoinărind pe costele dimprejurul satului, am zărit un țăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea. Deodată s-a aplecat și a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică”... ”În Ion am lucrat într-un fel și până la un punct după modele vii. Astfel, Ion Pop al Glanetașului, eroul însuși, a existat aievea și se numea aproape așa”, spunea Rebreanu. Alte nume autentice păstrate în roman sunt cele ale preotului Ioan Belciug, notarului Soessel, cel care, mai târziu, avea să-l viziteze pe autor la București, spre a-i mulțumi pentru feljul cum l-a zugrăvit în roman.

Începe Primul Război Mondial. În august 1916, Regatul declară război Austro-Ungariei. Se oferă voluntar, cererea nu îi este aprobată. În 6 decembrie, germanii ocupă Bucureștiul. Închis în casă, continuă să scrie la ”Ion”.

Liviu are un frate, pe Emil, născut în 1891. Ajunge pe front în Galiția, în Rusia, în Italia, e decorat cu ”Medalia de aur pentru vitejie”. Drama sa începe în 1917, când regimentul său este trimis să lupte pe frontul românesc. Naționalist convins, e acuzat, pe 12-13 mai, de crimăm de dezertare și de spionaj. E condamnat la moarte și executat, prin spânzurare, la Ghimeș-Palanca, pe 14 mai. Liviu Rebreanu află de dramă abia peste doi ani. Avea în cap un roman, încă de pe vremea când Emil îi trimitea, de pe front, scrisori, merge la locul tragediei. Primele pagini sunt scrise în 1919. Cea de-a doua sa capodoperă, ”Pădurea spânzuraților”, vede lumina tiparului în 1922.

Încep să iasă vorbe. Ardelenii îl scot de la suflet. Acuză cele două ființe din viața sa, Fanny și Puia-Florica, de faptul că l-au îndepărtat de familie, că-l manipulează cum vor ele. Soția e din ce în ce mai impulsivă, dar Rebreanu nu reacționează. Se zice că ar fi rupt o umbrelă în capul actriței Puia Ionescu, care se îndrăgostise de scriitor. Ce-i drept, la casa sa din Valea Mare, aflată la trei kilometri de Pitești, soseau multe tinere aspirante la statului de actriță, dar don Liviu le respingea cu politețe. Aici, la ”cuibul său literar”, cum îi plăcea să-i spună locului, avea să scrie alte capodopere precum ”Răscoala”, ”Jar”, ”Gorila” ori ”Amândoi”.

E unul dintre puținii scriitori interbelici care poate trăi – destul de bine – din ceea ce face. Lui Camil Petrescu îi este greu să scoată, de la editură, 5.000 de lei. Lui Rebrfeanu, băncile îi acordă împrumuturi cu cinci zeroruri, iar tipografiile abia așteaptă să-i scoată cărțile. Are șofer, un ”Chevrolet” roșu și un ”Dodge 1930”. Devine directorul Teatrului Național din București, între 1928 -1930, apoi, din nou, între 1941-1944. Are patru pogoane cu vine și o biblioteacă imensă. Joacă mult table. Deși cel de-al Doilea Războli Mondial mușcă din Europa, Rebreanu găsește puterea de a merge la Berlin, Dresda ori Viena, pentru a vorbi despre cultura românească.

 

Prima copertă a unuia dintre cele mai faimoase romane ale literaturii noastre

 

Simte că ceva nu este în regulă. Face, la început de ianuarie, un control radiologic, iar medicul îi spune că a sesizat o ”opacitate suspectă” la plămânul drept. Pentru că e un fel de rudă cu pacientul, doctorul Vasile Tițescu îi propune o operație. Deși e de acord cu ea, maestrul o amână. Pe 4 aprilie 1944, după bombardamentele aliate asupra Bucureștiului, decide să se retragă la Valea Mare. Nu se mai întorcea, niciodată, în orașul lui Bucur. Scrie, pe 7 iulie, în ”Jurnalul” său: ”Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică”.  Cu toate acestea, trimite depeșă prietenilor că a ”trecut houl cel greu”.

La final de iulie, aceștia vin să-l vadă. Casa e plină de musafiri: uite-l pe Camil Petrescu, uite-l pe Mihail Sorbul! Se bea bere. Zice că e bucuros că i s-a interzis să fumeze. La București, ”amicii” merg la Mareșalul Antonescu, care este de acord cu înlocuirea sa, pentru că ”având o maladie prelungită și poate nevindecabilă, Teatrul nu este cârmuit așa cum trebuie”. Dar ministrul Ion Petrovici se ține tare, iar mutarea nu se produce. La început de august 1944, Rebreanu plănuiește o vizită la minister, la Pucioasa. Familia se opune, dar el pleacă. Chiar dacă sosirea sa ”i-a impresionat pe mulți”, toți au considerat-o o imprudență. ”Era alb ca varul și slăbit la jumătate”, nota Ion Petrovici. Acasă, la Valea Mare, fiica îi vede ”fața descompusă”. Soarbe doar puțin lapte, cere să se ducă singur în pat, se împiedică de covor și cade!

Undeva pe la 15 august, Petrovici îi întoarce vizita. ”Rebreanu zace prăpădit. Abia mai putea să rostească o vorbă-două”. Are 59 de ani. Și crize cardiace, adăugate suferinței pulmonare.

Pe 23 august 1944, întoarcem armele. Trecut pe tratament puternic, în ultimele zile, Liviu Rebreanu pleacă spre București.

Aici intervine în scenă englezul Ivor Porter.

Fost lector de limba engleză la Universitate, între 1939 și 1941, revine în România în decembrie 1943, ca agent al forțelor speciale britanice (S.O.E.), cu scopul declarat de a impulsiona mișcarea de rezistență antihitleristă din țară, reprezentată de Iuliu Maniu. Porter se știe cu Rică Georgescu. În timp ce Mareșalul Antonescu este arestat, acesta poate ieși din închisoare, grație unui tratament mai special. Când generalul Manolescu și invitații săi vor să iasă din București, spre Periș, căile sunt blocate și păzite de către Armata Română. Generalul nu oprește la somație, soldatul trage, iar Liviu Rebreanu, aflat în mașină, este rănit, fiind transportat la spital, unde decedează!

Cât adevăr există în această relatare?

Este foarte probabil ca Liviu Rebreanu să se fi găsit în acea mașină ce mergea spre dineul din locuința generalului, la Periș. Asistentele medicale nu-l mai însoțeau. Mama Monicăi Lovinescu, pe care evenimentele din 23 august o prind la București, nu poate părăsi orașul decât pe 26 august. Ajunge la Lucieni, în județul Dâmbovița, unde se află fiica sa, și îi dă acesteia vestea ”morții lui Rebreanu”.

 

Mormântul lui Liviu Rebreanu din Cimitirul ”Bellu”

 

Rănit, scriitorul este internat în noaptea de 23 spre 24 august. Dintre rudele sale, doar ginerele, Radu Vasilescu, aflat, cu serviciul, în capitală, l-ar fi putut vizita la spital. Se spune că acesta ar fi cerut o ambulanță, pentru transportul la Valea Mare, unde Liviu putea fi îngrijit mai bine, dar Bucureștiul era, încă, blocat. Amintirile Puiei Florica, din 1969, nu spun nimic despre aceste evenimente și revin în actualitate abia pe 27 august, când Rebreanu ajunsese, deja, acasă. Dar e clar că în acele vremuri nu puteai scrie nimic rău despre insurecția condusă de P.C.R.

În zilele următoare, medicul curant constată o evoluție îngrijorătoare a bolii. La 29 august, Rebreanu cere să plece la București, pentru a se interna la clinica doctorului Lupu. Ambulanța a sosit, cu greu, pe 31 august, dar pacientul nu a mai fost urcat în ea. ”Era inutuil să-l mai ostenim. Cu greu ar fi putut îndura zdruncinul și distanța”... Se vede treaba că aducerea rănitului pe acele meleaguri nu fusese o idee prea bună.

Certificatul medical eliberat la cererea familiei de doctorul Tițescu, la 10 septembrie 1944, precizează că ”Liviu Rebreanu a sucombat la vârsta de 58 de ani, suferind de insuficiență circulatorie (asistolie)”.

Marele scriitor e înmormântat în curea bisericii din comună. Vremurile nu permit pompă. La căpătâiul său vorbește doar un învățător, de fapt un ofițer rezervist, care comanda o companie ce pleca spre front.

Pentru că deja comuniștii sunt cocoțați la putere, vestea morții lui Liviu Rebreanu e trecută cu vederea. O notă, mică, din ”Democratul”, numărul din 5 septembrie, consemnează, superficial: ”Ieri după amiază a avut loc în comuna Valea Mare, din județul Argeș, înmormântarea scriitorului și fostului director general al teatrelor, Liviu Rebreanu. La ceremonie au luat parte, pe lângă membrii familiei, un cerc restrâns de prieteni, un reprezentant al societății scriitorilor, precum și unul al Academiei Române. Din partea ministerului Culturii Naționale, a fost delegat dl. Petru Comărnescu, subinspector general al teatrelor”.

Peste doar câteva luni, Liviu Rebreanu avea să fie deshumat și adus la Cimitirul ”Bellu”, unde-și doarme somnul de veci alături de Caragiale, Eminescu ori Coșbuc.

Nici azi, la 77 de ani de la a sa moarte, nu se știe ce l-a ucis cu adevărat!