Cel mai fericit Crăciun Fericit!

În 1914, preț de câteva ore, Primul Război Mondial, ce luase, până atunci, 700.000 de suflete, a tăcut. Era Nașterea Domnului. Nemții au urcat tranșeele, au aprins lumânări și au început să cânte. Englezii au ”ripostat” cu brăduți mici, ”împodobiți” cu hârtie de ciocolată și cu o minge de fotbal făcută dintr-o conservă de carne de vită, ”trasă” într-un ciorap mai gros. S-au schimbat nasturi de veston, s-au fumat țigări ”inamice”. ”Și noi, și ei, eram plictisiți și sătui de acest război”. A doua zi, luptele s-au reluat.

 

În 1914, pe 24-25 decembrie, nemții, francezii, englezii și scoțienii au igorat, preț de câteva ore, Războiul cel Mare. ”Nu ne vor împușca chiar acum”, și-au spus

 

Prima mare urgie din istoria Lumii pornise la drum pe 28 iulie 1914. Trecuseră șase luni. Rănile nu se vindecaseră, încă, după ”Cursa spre mare” (17 septembrie – 19 octombrie) ori după Prima Bătălie de la Ypres (19 octombrie – 22 noiembrie), unde pieriseră aproape 300.000 de suflete. Înainte de Crăciunul din 1914, existaseră câteva inițiative, timide, de restabilire a păcii: ”Scrisoare Deschisă către femeile din Germania și Austria”, semnată de 101 ”sufragete” britanice, luptătoarele pentru obținerea drepturilor politice ale doamnelor și ale domnițelor de pe pământ englezesc, apoi Papa Benedict al XV-lea, ceruse, pe 7 decembrie, încetarea oficială a focului, ”măcar pentru o noapte, ca îngerii să ne poată cânta”. Ambele părți refuzaseră, însă...

Atunci aveau să se nască unele dintre cele mai frumoase clipe din istoria Omenirii. Stați puțin! ”Frumoase” în timpul unei conflagrații care făcuse, deja, peste 700.000 de victime???

Unii vorbesc că ar fi fost 100.000 de soldați. De o parte și de cealaltă a frontului. Nemții au aprins primii lumânări și au ”urcat” brăduți mici pe ridicăturile tranșeelor. Nu știau să se ”comporte” altfel, era primul Crăciun petrecut pe front. S-au apucat să cânte. Britanicii nu s-au lăsat mai prejos. ”O comeeee alll ye faithful” sparge liniștea. E Ajunul, iar un scoțian ”rătăcit” prin batalion acompaniază la cimpoi. Unii au curaj și se ridică în picioare. După ei, alții și alții. ”Nu ne-or omorî chiar acum, în sărbătoare!”, își spun.

Din birourile ofițerilor cu gulere scrobite, ordinul venise foarte clar. ”Nu fraternizăm! De Crăciun, trupele inamice pot replica!”, sunase, sec, comunicatul. Dar ”Stille nacht, heilige nacht” se aude dumnezeiește. Băieții din Albion deschid ”Princess Mary boxes”, cutiile primite de acasă. Ciocolată, cacao, prăjituri. La 90 de metri distanță, nemții fac, la fel, ci ”Kaiserliche”. Napolitane, țigări. Și scoțianul îi zice la cimpoi... Cerul pare că se cutremură, iar câteva luminițe se aprind prin copaci. Jürgen, Hans și Wolfgang și-au atârnat lanterenele pe post de lumânărele. Artileria nu mai trage! Tace de ceva vreme, deși niciun general n-a poruncit asemenea lucru. Dar calendarul arată 24 decembrie, iar sanitarrii ies pentru a-i îngriji pe cei răniți ori pentru a-i îngropa pe cei pleacați.

 

”La naiba, e Crăciunul!”

Atunci se produce Momentul. Greu de narat și astăzi, la peste un secol de atunci! Generalul Walter Congreve, comandantul celei de-a 18-a Brigăzi de Infanterie cantonată aproape de Neuve-Chapelle, ”mirosise” ceva, dar nu era sigur. De fapt, nu putea crede. Dis de dimineață, trimisese o notă internă în care scria că este posibil ca nemții să oprească focul pentru o zi. Simțise cum țucălarii din jurul său fac ochii mari, sceptici. Îi priviseră și alăturase, atunci, cele mai nepotrivite cuvinte, devenite, pe loc, superbe: ”La naiba, e Crăciunul!”

Primul care săltase capul fusese un englez. Nu pusese în vârful baionetei nicio cască, nu spânzurase de o ramură mai dreaptă nicio batistă albă. NU! Se ridicase, pur și simplu, în picioare, pe ”mușuroiul” din fața tranșeelor. Nemții îl luaseră în cătarea puștilor, un singur gest și britanicul pleca în lumea drepților! Dar nimeni, absolut nimeni, nu atinsese trăgaciul! Apoi, un german, care privise totul prin binoclu, îl scosese de la gât, îl lăase pe pămîntul tare, și se suise, și el, pe povârniș. Încă unul, și încă unul. De cealaltă parte, englezi, scoțieni, francezi. Din ce în ce mai mulți! Bucata aia de tarla dintre ei, cea care desparte viața de moarte, cei 90 de metri dintre boturile mitralierelor, e ”Pământul Nimănui”. De ce să nu se găsească acolo? Sunt oameni, e Crăciunul, Nașterea Domnului! Hârtie nu mai consemnează cine a făcut primul pas, din ce parte s-a plecat. Pe o bucată de carton, un parizian scrisese, cu un cărbune, vorbele lui Paul Valery: ”Războiul este masacrul oamenilor care nu se cunosc, în avantajul oamenilor care se cunosc, dar nu se vor mascacra!” Plimba ”pancarta” asta peste tot, pe front, din 2 august, de când ajunsese în prima linie. Și dacă acum nu se vor mai masacra?

Bruce Bairnsfather, englez, a trimis o scrisoare acasă. Ai lui n-au crezut, multă vreme, dar i-au recunoscut slova! ”Jur că n-aș fi pierdut acest Crăciun unic și ciudat pentru nimic în lume. La doi pași de mine am văzut un german. Cred că era locotenent ori ceva pe acolo. M-am îndrăgostit de nasturii săi. I-am zis asta, i-am arătat. A scos un briceag mic – m-am dat un pas îndărăt – dar el a zâmbit. Și-a tăiat toți nasturii, da, toți șase ori șapte, de la veston, apoi și de la mâneci. I-a întins spre mine! I-am dat doi în schimbul lor. Apoi l-am zărit pe băiatul din plutonul nostru. În civilie era frizer. Acum trăgea ca nimeni altul. În genunchi, în fața lui, un francez, după haine. Și omul meu îl tundea, cu o mașină automată!!! Îi zăream ceafa în bătaia lunii! Se pregătea pentru Crăciun!”

Pe Henry Williamson, un soldat din Brigada Londoneză a Pușcașilor, cei 19 ani îl prinseseră în tranșee. Pe 26 decembrie scrisese carte, către muma sa: ”E 11 dimineața. Lângă mine are un foc mocnit. Pământul e dezghețat aici, deși e înghețat peste tot. Știi pipa mea, cea cu Prințesa Maria? E plină de tutun! Logic, vei zice! Da, dar este tutun german! Da, de la unul mort, ori de la un prizonier, nu? Pentru Dumnezeu, nu! E de la un soldat german viu! Direct din tabachera lui. Ieri, noi și nemții am ieșit din ascunzători, ne-am strâns mâinile, ne-am vorbit. Minunat, așa-i?”

 

An de an de atunci, pe locurile în care se presupune că s-a fraternizat, ”inamicii” opresc focul și-și aduc aminte că sunt oameni, înainte de toate

 

Căpitanul Sir Eduard Hulse avea să-i spună soției că unul dintre cele mai frumoase cântece auzite vreodată se terminase cu ”Auld lang syne”. ”Toți, dar absolut toți, am încercat să-l fredonăm, după. Nu știam versurile, însă dădeam din gură”. ”Este cea mai frumoasă zi, ceva ce nu se poate imagina! Dar și ciudată! Ciudată rău! Între noi și dușmanii noștri s-a așternut pacea! Însă doar pe o bucată de pământ. E un armistițu dezordonat, spontan necomandat de nimeni, neautorizat. Știți de ce scriu asta? Pentru că departe, în stânga și în dreapta noastră, auzim cum se trage, cu aceeași <<bucurie>>, ca de fiecare dată! Noi am schimbat țigări și ciocolată. Nu s-a tras nici măcar un foc!” Rândurile căpitanului Robert Miles, Royal Irish Rifles, publicate în ianuarie 1915, în ”Daily Mail”. Miles fusese ucis, în luptă, pe 30 decembrie 1914…

”Eram sătui și plictisiți de acest război. Chiar voiam să aflu cine sunt demonii care luptă contra noastră! Nu erau demoni, ci oameni, ca și noi. Pe doi dintre ei i-am și îmbrățișat”, scria un german… ”Ne-au spus să nu ne ridicăm nicio secundă, pentru că englezii au lunetiști buni. Dar n-aveau cum să tragă acum! Nu ne puteau ucide cu sânge rece!”

 

2003: ”Mai simt și acum acea liniște”

Alfred Anderson, ultimul veteran scoțian de pe frontul Primului Război Mondial, își amintea, într-un interviu din 2003: ”Mai simt și acum acea liniște. Cum să nu o simt dacă două luni am auzit numai șuierat de gloanțe și bombe ce explodau la trei pași de mine. Am cântat, ne-am urat <<Crăciun Fericit!>> Apoi, la câteva ore după, am început să ne ucidem. O mică pace într-un război crunt”.

 

”Mi-am pus binoclul la ochi. Am urcat, timid, pe pământul din fața șanțului și nu am putut crede! Soldații noștri schimbau țigări, whisky și ciocolată cu dușmanul!”

Johannes Niemann, soldat german

 

Generalul Sir Horace Smith-Dorrien, comandantul celui de-al II-lea Corp de Armată britanic a trimis un ordin prin care interzicea trupelor sale fraternizarea cu dușmanul. În celelalte tranșee, Adolf Hitler, un soldat din Divizia a 16-a Rezervă din Infanteria Bavareză, se s-a opus, de asemenea, acestui pact… Degeaba.

 

”Nemții au scris pe un fel de cearșaf: <<Kamarades, Kamarades, rendez-vous!>> Au spus că de Crăciun nu for să tragă nici măcar un singur foc. Erau sătui de luptă, erau sătui de război ca și mine. Au făcut pace cu noi, francezii, dar au adăugat că nu și cu englezii, pe care nu-i suportă!”

Gervais Morillon, soldat francez

 

Acolo, pe ”Pământul Nimănui”, s-a jucat și fotbal. Unii vorbesc de o singură partidă, alții, de mai multe, cert este că sportul acesta ce cuprinsese întregul Mapamond, unea, din nou. ”Am alergat contra loc, chiar acolo, în fața tranșeelor”, scria un medic din Brigada de Trăgători, într-un material al celor de la ”The Times”, din 1 ianuarie 1915. Legendele au apărut în jurul ”mingii” cu care s-a jucat. Câțiva soldați englezi au jurat că a fost vorba de un balon adevărat, nemții au specificat, clar, că s-a ”obosit” o conservă de carne de vită, ”trasă” într-un ciorap mai gros. „S-a terminat 3-2 pentru germani”, scria, în 1962, scriitorul și poetul Robert Graves, prezent la lupte. Peste ani, Chris Baker, autorul cărții ”The Truce: The Day the War Stopped”, a plecat să verifice dacă povestea e reală sau au fost doar ”scorneli”. Bătrânii din satul Messines, în Flandra de Vest (acolo unde în 1917 se va da o cruntă bătălie) își aminteau de meciul de fotbal jucat în preajmă. ”Cei care l-au văzut ne-au spus că terenul era bocnă și că după meci s-a băut pentru încălzire. Să nu ne întrebați de unde aveau sticlele, pentru că nu știm”.

 

Germanii și englezii discutând amical, în timpul Primului Război Mondial. Ilustrație apărută în presa din Marea Britanie, primele zile din 1915

 

Locotenentul Kurt Zehmisch, din Regimentul 134 Infanterie Saxonă, nota, într-o scrisoare, că ”englezii au scos de undeva un balon de fotbal, așa că imediat s-au făcut două echipe. Meciul, frumos, dar extrem de ciudat”. Nemții și saxonii se duelează într-o partidă de fotbal, de Crăciunul anului 1914. Cu cinci zile înainte, plecase la drum Prima Bătălie din Champagne. Să ne ierți, tu, dragă cititorule, dacă într-un material despre Nașterea Domnului scriem că numai în această urgie, ce avea să țină până în martie 1915, piereau 93.432 de francezi și 46.100 de germani...

Nu s-a jucat numai englez vs neamț. Dash comentează despre o partidă dintre Regimentul Regal Britanic numărul 133 și ”trupe scoțiene”; vânătorii de munte din Argyll și Sutherland, contra germanilor, perdanți cu 4-1; băieți artileriști, veniți din Manchester, împotriva ”prusacilor și Hannovrezilor”, aproape de Ypres, cu o ”conservă de vacă pe post de minge”.

Ziarele s-au ferit a scrie, aproape o săptămână, de această ”pace”. ”The New York Times” a spart tiparele și-a publicat-o, pe 31 decembrie. Englezii au preluat ”această știre incredibilă, una dintre marile surprize ale unui război care ne-a luat prin surprindere pe noi toți”. Cenzura militară a intervenit imediat, pentru ca civilii să nu afle că a existat fraternizare, nici măcar între doi soldați inamici. În Germania, aproape că nu s-a știut. Nu s-au publicat fotografii, nu s-a dat niciun nume. ”Corriere della Sera” a ”scăpat”, pe 30 decembrie 1914, o veste despre o ”armistițiu”. Atât.

În 1915, tot de Crăciun, s-a mai încercat un miracol de Nașterea Domnului. În van! Ofițerii englezi dăduseră ordine clare: nicio fraternizare, niciun pact cu dușmanul, nici măcar de câteva minute. Unele surse vorbesc de schimb de mâncare, de un meci de fotbal, dar nimic nu e clar... Germanii au mai încercat. Și în 1916, și în 1917. Nimic. Doar câteva cântece, apoi zgomot de șrapnele.

Și din nou lupte. 10.000.000 de morți numai dintre militari, 8.000.000 de civili...

Anii au trecut...

Pe 8 noiembrie 2006, are loc o licitație. 10 pagini îngălbenite, semnate, simplu ”Băiatul”. Nu se știe numele exact, doar că rândurile fuseseră scrise pe frontul Primului Război Mondial, de un soldat britanic. Acolo se vorbea, explicit, despre ”Pacea de Crăciun, când Domnul Iisus fusese cu noi”. Un telefon a sunat, iar o voce a licitat pentru 14.400 de lire. ”Adjudecat!”.

Chris de Burgh, da, cel care înduioșase o întreagă planetă cu ”Lady in Red”, cumpărase foile. Plângea când citea acele rânduri incredibile. Thomas de Burgh, bunicul său, fusese unul dintre primii ofițeri pieriți în WWI. Trupul, niciodată găsit...

 

”Draga mea mamă,

Germanii au aprins luminițe deasupra tranșeelor lor. Apoi, s-au urcat pe ele și au venit către noi. Ne-au spus, tuturor, <<Crăciun Fericit!>>”