Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului, Hanăș Begner, cel mai vechi document în limba română păstrat până în prezent, a adunat o jumătate de mileniu de viață. Redactat pe 29-30 iunie 1521, documentul ne arată că la momentul nașterii sale în scris, limba română era pe deplin și de multă vreme participantă la panromanismul europen. Stilul este clar, concis, expresiv
Primul document din limba română păstrat până în zilele noastre, Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, a adunat 500 de ani de viață
În 1894, arhivistul brașovean Friedrich Wilhelm Stenner descoperă un document de o importanță infinită: Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului, Hanăș Begner, cel mai vechi document în limba română păstrat până atunci. În ansamblul istoric al luptei antiotomane din acea perioadă și grație relațiilor de afaceri ale boierului cu negustorii brașoveni, acesta în avertiza pe ”primarul” de sub poalele Tâmpei de necesitatea luării unei măsuri defensive urgente, pentru că sultanul Soliman I ”Magnificul” înainta dinspre Sofia spre Dunăre, cu intenția de a o trece pe la Porțile de Fier, în campania ce avea să ducă la dispariția Ungariei.
Textul e scris cu litere chirilice, iar conținutul propriu-zis în limba română, fiind încadrat de o formulă de introducere și de încheiere în slavă. Actualmente, faimoasa Scrisoare este păstrată în fondul Primăriei Brașov, colecția de documente Stenner, seria I slavo-română, dar a putut fi admirată, în ultimii ani, la diferite expoziții.
Descoperirea
Friedrich Wilhelm Stenner s-a născut la Kronstadt, Brașov, pe 26 august 1851. După ce a terminat gimnaziul ”Honterus”, a plecat la Graz ori Budapesta pentru studii juridice. Revenit în urbea de la poalele Tâmpei, este ”uns”, pe 29 iunie 1878, arhivistul orașului, funcție pe care avea să o dețină un sfert de secol. Găsește materiale dezordonate. Dându-și seama de importanța lor, pune să le sorteze pe căprării. Așa apare seria latino-maghiară-germană, cu peste 1.000 de documente ori cea slavă-română, cu 700 de acte din secolele XVI-XVIII.
E 1894, când Stenner dă peste ceva ce i se pare extrem de intreresant: o scrisoare a boierului Neacșu Lupu din Câmpulung, adresată primarelui din Brașov, prin care îl informa pe acesta despre mișcările de trupe ale turcilor, la sud de Dunăre. ”Miroase” că e ceva important, așa că dă o fugă până la istoricii Ioan Bogdan și Grigore Tocilescu. La rândul lor, aceștia înțeleg însemnătatea documentului, cel mai vechi act redactat în limba română, și propun acordarea ”Ordinului Coroanei Române”. Stenner îl va ajuta enorm pe Nicolae Iorga în căutările acestuia prin faimoasa arhivă brașoveană.
Se va stinge pe 7 februarie 1924, la Brașov.
Semnificația
Ceea ce istoricii consideră a fi actul de naștere al limbii române are, chiar prin conținutul său, o valoare semnificagtivă, defintorie pentru misiunea noastră în decursul veacurilor: un român de dincoace de munți îi avertiza, acum o jumătate de mileniu, pe ardeleni, de pericolul unei invazii turcești. Scrisoarea este contemporană cu Nicolaus Copernic ori Francois Rabelais sau Albrecht Dürer, în timp ce Leonardo da Vinci se stinsese de doi ani.
Textul
"Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I B(o)gom darovannomu zupan Hanăș Begner ot Brașov mnog(o) zdravie ot Nécșul ot Dlugopole. ( = Înțeleptului și nobilului și cinstitului și de Dumnezeu dăruitului jupan Johannes Benkner din Brașov, multă sănătate de la Neacșul din Câmpulung).
I pak (= și iarăși / de asemenea) dau știre domnietale za (= despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul (se referă la Sultanul Suleiman I Magnificul) au ieșit den Sofiia și aimintrea nu e. Și se-au dus în sus pre Dunăre.
I pak să știi domniia-ta că au venit un om de la Nicopoe (= Nicopole) de mie mi-au spus că au văzut cu ochii lui că au trecut ceale corăbii ce știi și domniia-ta pre Dunăre în sus.
I pak să știi că bagă den toate orașele câte 50 de oamini să fie în ajutor în corăbii.
I pak să știi cumu se-au prins nește meșteri den Țarigrad (= Istanbul) cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul ce știi și domniia ta.
I pak spui domnietale de lucrul lu Mahamet-Beg, cum am auzit de boiari ce sânt megiiaș(i) și de genere-miu Negre, cumu i-au dat împăratul slobozie lui Mahamet-Beg, pre io-i (unde-i) va fi voia pren Țeara Rumânească (cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui țării), iară el să treacă.
I pak să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab (= Neagoe Basarab) de acel lotru de Mahamet-Beg, mai vârtos de domniele voastre.
I pak spui domnietale ca mai-marele miu de ce am înțeles și eu. Eu spui domnietale, iară domniia ta ești înțelept și aceaste cuvinte să ții domniiata la tine, să nu știe oamini mulți și domniele vostre să vă păziți cum știți mai bine.
I B(og)i te ves(e)lit, Aminu.( = Și Dumnezeu să te slăvească, Amin)"
Bătălia de la Mohacs, 1526, ce a dus la dispariția Ungariei. Pictură de Bertalan Szekely
Expeditorul
Autorul scrisorii este Neacșu Lupu, boier din Câmpulung, cunoscut încă din timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510 – 1512), dintr-un document care îi menționează ca având un proces de datorii cu negustorii brașoveni. Se pare că el însuși făcea negoț cu mărfuri turcești și avea ”legături” la sud de Dunăre, poate chiar pe ginerele său, Negre, pomenit în textul scrisorii. Așa se explică relația lui cu judele Brașovului, care și-l făcuse un fel de ”informator” în legătură cu manevrele armatelor turcești.
Destinatarul
Despre Ioan, Johannes ori Hans, Hanăș, Benker, Begner ori Beagnăr, funcție de pronunția română, germană sau maghiară a acestui nume, se știe că era judele, județul (primar, întâiul magistrat, Burgermeisterul) cetății Brașovului.
Documentele ne arată că deținea această funcție încă de la 1511, dar și multă vreme după data primirii scrisorii, undeva pe la 1545 sau 1559. Este foarte posibil să fie doi ”primari” cu același nume, pentru că magistratura cetății se ”moștenea”. Întemeiase, la Brașov, o ”moară” de hârtie, prima întreprindere de acest fel de pe teritoriul românesc. Știa bine limba noastră și încuraja scrisul mioritic. La 1559 avea să-l sprijine pe Diaconul Coresi în tipărirea lucrării ”Întrebarea creștinească”, iar acesta îl pomenea în preadoslovia Evangheliarului de la 1560.
Repere cronologice
După moartea lui Vlad cel Tânăr sau Vlăduț, survenită la 23 februarie 1512, în urma Bătăliei de la Văcărești, pe tronul Țării Românești suie Neagoe, fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu, în etate de vreo 39 de primăveri, notat, în Scrisoare, ca ”Băsărăb”. După datină, această demnitate le revenea descendenților lui Basarab I, așa că domnul își țese o genealogie de natură să-i ”legitimeze” ocuparea tronului, dându-se drept fiu al lui Basarab cel Tânăr (Țepeluș, cu două domnii). Avea să păstorească Țara Românească până pe 15 septembrie 1521, când se stingea la Curtea de Argeș.
Soliman Magnificul
Împăratul despre care Scrisoarea pomenește că ”au eșit den Sofiia” nu este altul decât sultanul Soliman I Magnificul (1520 – 1566), supranumit și ”Legislatorul”.
A fost considerat cel mai mare conducător turc din toate timpurile, iar în timpul domniei sale imperiul a atins culmile puterii militare și politice.
Ce căuta la ”Sofiia”? În acele vremuri, turcii pregăteau marea campanie de cucerire a Ungariei, ce avea să se termine peste un cincinal, cu Bătălia de la Mohacs (29 august 1526), în urma căreia, vreme de aproximativ 150 de ani, acest teritoriu avea să fie împărțit între Imperiul Otoman și Casa Habsburg din Austria, cu recunoașterea autonomiei Principatului Transilvaniei. Judele Hans Benker avea obiceiul să țină un jurnal de campanie foarte amănunțit, așa că această Scrisoare nu era neobișnuită. Însă, grație acestui ”caiet”, documentul trimis de Neacșu poate fi datat extrem de precis: 29 sau 30 iunie 1521, când sultanul ordona ieșirea armatelor sale ”den” Sofia.
Mehamet-beg
Mehamet Beg Mihaloglu, ”lotrul”, era Sângeacul Nicopolei, guvernatorul de facto al Valahiei în 1522, unul dintre cei mai activi colaboratori ai Sultanului din acea perioadă. Avea să participe, alături de acesta, în campaniile din Iran, Egipt sau Serbia. Este cel care-l învingea pe Vlăduț cel Tânăr, poruncind decapitarea sa.
Cetatea Nicopole
Situată în Bulgaria de azi, la Nikopol, Cetatea avea să joace un rol important în istoria noastră, în două rânduri: 1396 și 1877. De aici, în 1508, era instalat, pe tronul Țării Românești, Mihnea, zis ”Cel rău”. Mai apoi, tot de aici se dădea poruncă pentru izgonirea lui Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab și instaurarea, pentru scurt timp, a administrației turcești.
Brașovul era, în perioda medievală, cel mai mare oraș din Transilvania, chiar dacă număra doar 15.000 de suflete
Limba
Spre deosebire de primele documente ale altor limbi – cum ar fi ”Cartea Capuană”, pentru cea italiană ori ”Jurămintele de la Strasbourg”, pentru cea franceză, texte mult mai îndepărate de limba vorbită – Scrisoarea lui Neacșu este foarte puțin deosebită de româna din zilele noastre.
Excepție fac numai formulele de introducere și de încheiere ale mesajului. Pentru că este un document ce trebuia transmis urgent, fără intervenșia vreunui scrib, este scris repede și clar.
Slavonismul ”I Pak” (= și, și iarăși, din nou, de asemnea) ne duce cu gândul că depeșa din 29-30 iunie 1521 urma altora, de aceeași natură. La concluzia aceasta ajungem și după ce citim adaosul din atributiva: ”că au trecut ceale corăbii ce știi și domniia ta”.
Caracterul eminamente oral ale mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în subiect, cu o construcție în dativ: ”dau știre domniei tale” ori prin expresia la persoana I și a III-a: ”cum am auzit eu”, ”au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii”, ”cum au auzit de boiari și de genere-miu Negre”. Orală este, de asemenea, și expresia parantetică ”și aminterea nu e”.
Fondul latin al Scrisorii reprezintă 92,31% (au fost identificate 175 de cuvinte românești de origine latină din totalul de 190, excluzând, aici, repetițiile precum și substantivele proprii), cu o frecvență de 89,47%. Interesant este faptul că, din cele 112 unități ale textului, 67 de cuvinte de origine latină pot fi aflate și în alte limbi neolatine.