Când dai gata Sagrada? ”Păi, ce, clientul n-are timp?”

În iunie 1926, un tramvai barcelonez agață un bătrânel de 75 de primăveri, cu haine ponosite. E dus din milă la spital. N-are acte, nu-i recunoscut. Pleacă peste trei zile. Târziu se află că-i vorba despre Antonio Gaudi, ”Arhitectul” minunii numite SAGRADA FAMILIA

Ceasurile arătau ora 9, hai, treacă de la noi, poate 9 și ceva când bunicul ăsta plecă spre Catedrala ”San Felipe Neri”, din Cartierul Gotic, colea, în Barcelona. Trage din ce în ce mai greu după el cei aproape 75 de ani, dar nu se plânge. De vreo 10 ani, o lua ușor, către locul în care vorbea cu Dumnezeu. Un sfert de ceas se ruga. Apoi, preț de 30 de minute, socializa cu al său confesor, Augusti Mas i Folch, preotul ce se îngrijea de buna rânduială a locului. Aproape că nu era zi să nu i se plângă că nu-și poate termina capodopera. Problema asta nu-i dădea pace, îi măcina gândurile, ființa. ”Când o dau gata? Când o să o dau gata?”

Sagrada Familia în 1896, una dintre primele fotografii ce arată catedrala în toată splendoarea ei

7 iunie 1926. Plecase din casa zămislitorului Universului, o apucase pe Gran Via de Las Cortes Catalanas. Prinsese, din zbor, un ziar, fluiera, distrat ca întotdeauna, ajutat de al său baston. Era fix în locul în care străzile Bailen și Girona dau în faimoasa ”Gran Via”. N-a zărit că din dreapta vine tramvaiul liniei 30. Mastodontul curgea lin, n-avea mai mult de 10-15 km/h, dar moșneagul fu lovit cu capul de caldarâm. Se purta la haine negre, veșnic neras. Nu fusese mereu așa: în tinerețe, era un adevărat dandy. Vegetarian convins, cu o barbă fină, ochi ageri, dat cu odicolon. De ceva vreme, însă, o himeră îl ardea, îl mistuia. Nu mai avrea grijă de nimic, aproape că nu se mai hrănea. L-au luat drept un cerșetor, l-au lăsat acolo. Preț de o oră, din el s-a scurs viața. Nu toată...Unui polițai i s-a făcut milă. A oprit un taxi, a negociat cu șoferul, l-a rugat să care muribundul până la spital, la ”Santa Cruz”. L-a aruncat acolo, ca pe un sac de cartofi. Dacă atât fusese plătit, no?

Turnul Sfântului Barnaba, singurul terminat până la decesul lui Gaudi, în 1926

A doua zi, de dimineață, după ce inconștiența dormise cu el în pat până spre dimineață, un capelan, Gil Pares, l-a recunoscut. A dat de veste, dar era prea târziu. Hemoragie cerebrală, coaste fisurate. Pe 10 iunie, bunicul pleca. El, cel fără de acte, el, cel veșnic în negru, el, dușmanul lamei de ras. Don Antonio Gaudi se stingea înainte cu puțin de a celebra 74 de ani.

Stop puțin! Adică unchiașul din istorisirea de până acum, da, omul acesta tăvălit de tramvai, nerecunoscut de nimeni pe stradă, lăsat să moară, era faimosul arhitect? Zămislitorul SAGRADEI FAMILIA? Părintele modernismului catalan? ¡Ay, por el amor de Dios!

Un librar a venit cu ideea SFINTEI FAMILII

Pre la 1881, Don Jose Maria Bocabella y Verdaguer, un librar catalan, un om ce se ocupa de educațiunea culturală și bisericească a tinerilor din zonă, vrea să ridice o catedrală cum n-a  mai fost, pe care să o dedice Sfintei Familii. Scoate 172.000 de pesetas din seif, bani mulți pentru acea vreme și, cu ei, cumpără o parcelă de 130 x 120 de metri în Sant Marti de Provencals, loc aflat în vecinătatea Barcelonei, ce avea să fie absorbit de către aceasta pe la 1897. E 19 martie 1882, la București se lucrează la modificări importante la Biserica Batiște, care capătă un aspect neoclasic, când piatra de temelie este pusă. Don Francisco de Paula del Villar y Lozano e uns arhitect, el trebuie să ducă la capăt măiastra operă. Ce să termine, dacă nici nu prinde a începe? Lucrările demarează, efectiv, pe 25 august 1883, dar Villar are discuții în contradictoriu cu Bocabella și abandonează proiectul.

O imagine aeriană superbă, de la 1930, opera fotografului Walter Mittelhozer

E 3 noiembrie 1883, când un tânăr de 31 de ani, don Antoni Placid Gaudi i Cornet, devine stăpânul locului. Ce e asta? Uite, o semnătură ”Gaudi”, ca arhitect principal, din 28 martie 1884! Vor urma 43 de ani de muncă, dintre care ultimii 15 dedicați exclusiv celui mai faimos copil al său: TEMPLO EXPIATORIO DE LA SAGRADA FAMILIA!

Gaudi face ceva de neconceput până atunci: o sinteză a tuturor soluțiilor și stilurilor. În creuzetul imaginației sale mixează plasticul cu esteticul, funcția cu forma. Gândește ceva uriaș, de 4.500 de metri pătrați și 170 înălțime. 171 are dealul ce se vede în zare. ”Nu vreau ca opera mea să fie mai înaltă decât cea a Domnului”, sună justificarea. Știe că nu va putea termina opera. ”Gaudi, când dai gata Sagrada?” ”Probabil că în câteva secole!”, spune și vorbește extrem de serios. Apoi adaugă, spre stupefacția episcopului care și-a permis să-l deranjeze cu o astfel de întrebare. ”Știți, clientul meu, beneficiarul muncii mele, are tot timpul din lume”...Se referea la Dumnezeu...

Se apucă să gândească Absida, Cripta, Fațada Nașterii Domnului, Portalul Carității, Portalul Speranței, cel al Credinței, Fațada Patimilor, Fațada Gloriei, turnurile, interiorul, extreiorul, chiar și orga cu 1492 de tuburi și 26 de sunete diferite, pentru a se aduce aminte de glorioasa descoperire a Americii. Niște neica nimeni, ajutori de câine lup, îi văd schițele, își permit să-l tragă de urechi: ”Maestre, Patimile nu-s cam dure?” Nu se supără prea des, dar acum au reușit să-l enerveze. ”Dragii mei, dacă nu țineți minte, puteți nota. Cineva poate găsi această Fațadă prea extravagantă. Dar eu vreau ca ea să producă teamă, așa că nu voi economisi deloc clarobscurul, motivele ce intră și ies, tot ceea ce poate produce un efect sumbru, trist. Mai mult, sunt dispus să sacrific această construcție, să rup arcuri și să tai coloane numai pentru a putea sublinia cât de sângeros a fost Sacrificiul Suprem. Claro?” Zicea asta, scoate batista de la rever, îndepărtează nădușeala, apoi trage concluzia. ”Amigos, Sagrada Familia nu este ultima dintre catedrale, ci prima dintr-o nouă eră!”

Cripa Catedralei ”Sagrada Familia”, acolo unde-și doarme somnul de veci Antonio Gaudi

Niciun ban public!

La 1897 sunt 112 muncitori care lucrează alături de Antonio. În 1910, merge la Paris, cu machete din gips. ”Orașul Luminii” cade la picioarele sale. Pentru că totul e ridicat din subscripții private, nu din bani publici, la 1914, anul în care Primul Război Mondial prinde a mușca din Europa, doar 30 de oameni mai lucrează pe acolo. Gaudi deschide uși încuiate, merge la industriași, plânge pe la porți. Pentru că mulți dintre prietenii care-l ajutaseră cu bani s-au stins, gândește ca în criptă să facă loc unor morminte.

Din 1915 nimeni nu se mai înțelege cu el. Își face biroul în casa capelanului ce are în grijă noua construcție. Se mută acolo. Zile întregi uită de mâncare. Doar pesmet și apă. Râde, pentru că uneori găsește pâine întărită prin buzunarele vestelor...Turnurile au ajuns la 82 de metri înălțime.

Știe că oamenii vor să vadă ceva palpabil, s-au săturat să tot audă de o ”Catedrală a Viitorului”. ¿Por Dios, sunt muritori, dacă mâine Cel de Sus îi cheamă acolo, în Împărăție, cu ce au rămas din nepieritoarea Sagradă? Gaudi adună 100 de capete luminate. Le explică de ce va lucra pe verticală, nu pe orizontală. ”Turnăm fața Absidei, apoi pe cea a Nașterii. Astfel se va putea vedea rodul muncii”. Primește acceptul.

Antonio Gaudi în momentul în care a preluat construcția bazilicii. După cum se poate vedea, era un tip îngrijit, total opus celui din ultimii ani ai vieții, semn că mai bine de patru decenii a trăit doar pentru a sa ”Sagrada”

E convins de faptul că Sagrada nu e a lui, ci a urmașilor- urmașilor...Așa că se pune pe desenat planuri, schițe. Dă gata desenele celor 18 turnuri. Le numărăm dimpreună? 12 apostoli, patru evangheliști, Sfânta Fecioară și Iisus Hristos, cel mai înalt. Face machete, cu părțile cele mai importante, unele la scara 1:10, altele la 1:25. ”Specialiștii” îi încadrează stilul la ”Art Nouveau”. Nu vrea să audă de așa ceva, e orgolios. ”Sunt special. Atât!”

Anii trec. Ajunge la 70. Vede un singur turn gata, cel al Sfântului Barnaba. În 1925 se mută, efectiv, în Biserică. Vrea să fie mai aproape de Tot.

Gata în 2026?

Bătrânul e coborât în cripta din Sagrada Familia pe 12 iunie 1926. 500 de oameni asistă. Din 1927 până în 1936, oamenii îi aduc, zilnic, un omagiu: contină să lucreze la Templo Expiatorio.

Apoi, pe 30 iulie 1936, cu două zile înaintea loviturii se stat ce avea să dea startul sângerosului Război Civil Spaniol, câțiva demenți dau foc catedralei. Ard schițe, machete, planuri...O durere infinită.

Anii trec. În 1948 se reiau lucrările. În 1959 ”priceput”, spune că terminarea catedralei ar fi o ”eroare socială și urbanistică”. Barcelona crește. Sagrada, în același timp cu ea. În 1961 se deschide ”Muzeul Gaudi”, chiar acolo, în criptă. În 1965, în 1971 și în 1976 au loc tot felul de manifestații contra terminării operei. În 2005, Sagrada Familia e inclusă de UNESCO pe lista Patrimoniului Umanității. În 2004 primește 2.240.000 de vizitatori. Apoi, pe 7 noiembrie 2010, Papa Benedict al XVI-lea o ridică la rangul de ”Basilica Minor”, adică o catedrală de o importanță aparte în rândul bisericilor romano-catolice. Cei mai mulți vorbesc despre o finalizare în 2026, la un secol de la plecarea lui Gaudi.

Coperta faimoasei reviste “Time”. După cum se poate vedea, la anul finalizării construcției, 2026, apare un mic asterix: “Cel puțin acesta este termenul fixat”…

Până atunci, muncitorii se jură că de multe ori au putut vedea acolo sus, pe schele, un bătrânel bărbos, cu haine negre și ponosite, cu pălărie la fel, rezemat de un baston, în timp ce-i supraveghea. Nimeni nu știe de unde vine, cine e și încotro se duce. Dar ei îl alintă, simplu, “Arhitectul”…