CA – RA – MI – TRU: ”M-am îmbolnăvit de actorie!”

Sosit pe lumea într-o familie de fârșeroți, Ion Horia Leonida a simțit, de mic, ce înseamnă Securitatea. ”Am fost singurul din familie neanchetat”. A luat lecții de la George Vraca și de la Radu Beligan și a intrat la ”Actorie”, deși dorea la ”Regie”. Îndrăgostit, până peste cap, de Eminescu. Amorezat de Micaela, soția alături de care a stat 45 de ani. Prieten cu Toma Caragiu, pe care l-a descoperit în ruinurile de la ”Continental”. Prieten cu Ovidiu Iuliu Moldova, care i-a murit în brațe, la spital. Socrate, în filmul unei generații. Voce pusă peste ”Bună seara, iubite!”, una dintre cele mai frumoase melodii românești din toate timpurile. Președinte UNITER, Ministrul Culturii, patriarh peste TNB. Sute de roluri pe scenă, zeci pe celuloid, ambasador Shakespeare în patria Mioriței.

Apoi, obosit de toți și de toate, ”Pino” a plecat într-o duminică de septembrie, la puțină vreme după ”Amiralul” Patzaichin, la un cioc de canoe de acesta. Sportul și cultura ținându-se de mână în drumul spre Câmpiile Elizee, lăsând și mai săracă o națiune aflată, oricum, într-o veșnică derivă...

 

”Dacă am făcut ceva de calitate în teatrul românesc, asta i se datorează lui Liviu Ciulei. El mi-a format gustul pentru cultura teatrală”

 

A venit pe lume într-o familie de fârșeroți. Mai pe înțelesul pietonului de pe zebră, aromâni. Bunic învățător, colonizat în Cadrilater. Fratele mamei, decedat pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, cânta dumnezeiește, voce de bas bariton. Mătușa terminase Conservatorul. Micul Ion Horia Leonida Caramitru s-a născut în 1942, pe 9 martie, la un tampon distanță de Gara de Nord, în București.

A aflat de Securitate la șapte ani și jumătate. ”Au intrat peste noi noaptea, au spart ușile, au făcut percheziție, i-au scos din pat pe mama și pe tata, precum și pe sora mea, mai mare cu nouă ani și jumătate. I-au luat pe toți. Unul a zis să mă salte și pe mine. A zbierat câți ani am și, când a aflat, m-a lăsat, singur, acasă. Totul era făcut zob”... Acuzațiile se ”coceau” rapid pe atunci: chiaburi, afaceriști, ascunzători de valori, după naționalizare. ”Tatălui i se cerea, mereu, găleata cu cocoșei, pe care nu o avuse niciodată”. În total, părintele avea să adune nouă ani de pușcărie.

Băiatul cu numele faimosului rege spartan de la Termopile era ”fiert” pe atletism, într-o familie care mergea la operă, la teatru și ataca arii faimoase prin sufragerie. Liceul l-a terminat la ”Eminescu” – se putea altfel? – pe Calea Rahovei. Vis-a-vis era pușcăria, de unde, seara, când era mai liniște și rămânea la cor, la repetiții, auzea gemetele deținuților torturați. Uneori i se părea că aude și vocea seniorului... ”I-au băgat un informator în celulă, i l-au trimis mamei, acasă. Unde e găleata cu cocoșei?”

La ei în casă a ajuns Paul Barbăneagră, un student la regie de film. L-a luat pe Caramitru și l-a dus la spectacole, l-a tras spre cenaclu, spre sala de spectacole. I-a făcut capul calendar. L-a sfătuit să dea la Regie. ”Regia” se închisese. L-a sfătuit să dea la ”Actorie”. Dar sora lui, la început de an III, adică prin 1956, fusese dată afară, fără posibilitatea de reînscriere. Încotro s-o apuce? A mai răbdat puțin. Prin 1960, lucrurile se mai relaxaseră. Moni Ghelerter, mare intelectual, regizor la Teatrul Național, profesor la UNATC, l-a dus la Radu Beligan, să-l asculte, să vadă ce și cum. Apoi a ajuns pe mâna altui ”uriaș”: George Vraca. ”M-a chemat la Teatrul Armatei, m-am urcat pe scenă și mi-a cerut să spun ce aveam pregătit. Nu știam că e un pic surd, el mă îndemna să spun mai tare și se tot apropia de mine, îndreptând-și urechea dreaptă, ca să audă mai bine. Când am terminat, mi-a spus: <<Dragă, poți să dai! Măcar o calitate ai – aceea că nu dai din mâini!>>”

 Dar sora dată afară – ”fiică de chiabur” – îl trăgea în jos... Când a intrat în biroul Șefului de Cadre de la Institut, a văzut că pe masa acestuia odihnea un dosar: ”Caramitru Elena”. A crezut că e capăt de linie. ”Tovarășe, poți da admiterea! Dosarul surorii nu va împieta asupra ta!”, a auzit. A dat la ”Actorie”. ”Regia” a revenit abia după vreo trei ani. ”Dar eu mă îmbolnăvise, deja, de actorie!”

 

Licență dată cu Hamlet

Îl iubea pe Eminescu, termina ”Caragiale”, clasa profesoarei Beate Fredanov, dascălul din Cernăuți. A terminat în 1964 coleg de generație cu Ogășanu, cu Valeria Seciu, cu Ștefan Radof, cu Ilinca Tomoroveanu, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, cu Monica Ghiuță, cu Mariana Mihuș, cu Mircea Andreescu... Dar jucase, deja, la ”Casandra”. Licența și-a dat-o cu ”Hamlet”, în regia lui Costache Antoniu, alt magnific. Tot sub a sa baghetă a fost Profesorul, din ”Steaua fără nume” a lui Sebastian, apoi a fost cravașat de Sică Alexandrescu, în ”Eminescu”. Plecase la drum... Primise repartiție la teatrul din Brașov, dar se vedea că are stofă, așa că Liviu Ciulei a tras sforile: Caramitru a fost detașat la Teatrul Național, apoi la ”Lucia Sturdza Bulandra”...

Valeriu Emil Galan scrisese ”La Răzăși”. După nuvela sa, Victor Iliu, regizorul faimoasei ecranizări ”Moara cu noroc”, una dintre primele pelicule românești nominalizate la marele premiu ”Palme d’Or” de la Cannes, a turnat, tot în 1964, ”Comoara din Vadul Vechi”, dramă a satului românesc în perioada marilor secete postbelice. Aici debutează, pe marele ecran, Ion Caramitru, în rolul argatului Ion Dohotaru, alături de Gheorghe Dinică, Ștefan Mihăilescu-Brăila ori Mariana Pojar...

Se găsește cu Micaela, fiica directorilor de producție Adrian și Sidonia Caracaș, oameni obișnuiți cu lumea filmului. Aveau să se căsătorească, dar să țină cei 45 de ani împreună departe de blițuri ori de microfoane.

 

L-a iubit, enorm, pe Eminescu

 

Se înțelege perfect cu alt aromân. ”Toma Caragiu a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut în teatru. Poate singurul. În rest, am avut amici în teatru. Sau amiciții cu înveliș, cu ambalaj de prietenie. Era cândva la sfârșitul lui februarie 1977. Chiar în ziua aceea, Toma primise niște fotografii dintre cele care se făceau la comanda ACIN. Nu știu ce mi-a venit, dar l-am rugat să-mi dea una cu dedicație. Mi-a scris. <<Pino, când nu voi mai fi, atunci ai să știi sau ai să afli cât am ținut la tine. Toma. ACIN, 28 februarie 1977.>> Toma Caragiu pleacă doar câteva zile mai târziu, pe 4 martie. Șase zile e căutat de către soldați la ”Continental”. La un moment dat, unul dintre ei scoate, din moloz, o pereche de ochelari. ”Sunt ai lui!”, spune, de jos, ”Pino” Caramitru și aproape că leșină.

Dintre colegii de facultate, se apropie, prin dragostea pentru poezie, de Ovidiu Iuliu Moldovan. Ambii îl venerează pe Eminescu. ”Horea” pleacă tot într-un martie, ca și Tomiță, dar în 2008. ”A murit în brațele mele, la spital”, avea să-și amintească Ion Caramitru.

Primește invitația de a ține prelegeri la ”Yale University”, în Statele Unite, chiar pe vremea lui Ceaușescu. Un prieten îl întreabă dacă nu vrea să-l cunoască pe Robert De Niro. La început, crede că este vorba despre o glumă, dar se pleacă spre cafenea. Aici nu era numai De Niro, ci toată distribuția din ”Taurul furios”, celebrul film de ”Oscar”: cu Joe Pesci, cu Nicholas Colasanto. ”Am stat de vorbă vreo două ceasuri”, își amintea ”Pino”.

În 1981, după ce jucase în ”Ecaterina Teodoroiu”, regizorul Nicolae Mărgineanu îl vede Ștefan Luchian, pentru a interpreta rolul marelui pictor. Face o compoziție de senzație, timp în care joacă, pe scenă, și-n ”Pericle”, la catedră aflându-se Dinu Cernescu. E Socrate, în ”Declarație de dragoste” și apoi în ”Liceeni”, filmele unei generații.

 

”Mai mult decât teatrul radiofonic, contează pentru mine zecile de ore de poezie clasică și contemporană înregistrate acolo”.

 

Loredana Groza e o tânără solistă din Onești. Talentată. Ajunge la București, Adrian Enescu are o piesă pentru ea. E trasă într-o singură noapte, undeva într-un studio de la ”Coloana”, la Piața Romană din capitală. Nu pleacă de acolo până nu e gata totul. Versurile sunt ale lui Lucian Avramescu. ”Bună seara, iubite!” este una dintre cele mai fumoase melodii românești din toate timpurile. Ion Caramitru pune voce pe această capodoperă, dar nu se vede, direct, cu solista. Piesa e montată și devine un șlagăr. ”Am mers la Constanța, la Sala Sporturilor, înainte de 1989. Nu știam că va fi acolo, credeam că vocea lui va fi pusă pe bandă de magnetofon. La un moment dat, am auzit un vuiet puternic, ceva ca un cutremur. Caramitru era acolo, în sală, în spatele meu, și am cântat live. Lumea a spart geamurile ca să ne vadă, a fost ceva de nedescris”, își aduce aminte Loredana. Și azi, la mai bine de trei decenii de la lansare, piesa este la fel de frumoasă.

https://www.youtube.com/watch?v=O5-VvGFBEEM

 

Revoluția din decembrie 1989 îl găsește la... Televiziunea Română. Pentru că are credibilitate, anunță căderea lui Ceaușescu și le vorbește, în direct, oamenilor. Un zvon ”popular”, ce avea să plece la drum chiar în acele zile, preciza că, fără să știe că este ”în direct”, Caramitru i s-ar fi adresat lui Dinescu spunând: ”Mircea, fă-te că lucrezi!”, pentru a se da impresia unei lovituri de stat programate. Peste ani, criticul Alex Mihai Stoenescu face o cercetare: deși a intrat, deja, în folclorul contemporan, o astfel de expresia n-ar fi fost rostită. Varianta adevărată: ”Mircea, arată că lucrezi!”, la care Dinescu ar fi răspuns: ”La un apel (lucrez), la un apel (către popor)!”

 

Galele ”UNITER” vs ”Noi nu ne vindem țara”

Imediat, după, pe 19 februarie 1990, fondează UNITER, devenind președinte. Galele anuale ale acestui for, prezentate de Caramitru, unde sunt chemați și cei de la ”Divertis”, făcători de umor de calitate, sunt repere culturale în România acelor ani, focusată să obțină doar vize pentru a pleca ”peste”, în timp ce gospodinele strigă, la mitinguri, ”Noi  nu ne vindem țara!”. ”Ne-am pus problema că a absolut necesar ca una dintre principalele misiuni ale UNITER să fie cea de a găsi soluții pentru a redeschide ferestrele teatrului românesc spre lume”, spunea acum 30 de ani.

Continuă să joace și să creadă în schimbare. Cum aceasta nu vine, se retrage din FSN. Devine Ministrul Culturii, în speranța că-și poate ajuta, cumva, colegii de breaslă. Nu vrea diplomă de ”revoluționar” și nici nu primește facilități pentru zilele petrecute pe baricade. Joacă în 12 filme în străinătate, alături de imenși precum Alec Guiness, Tom Cruise ori Jeremy Irons. Ajunge patriarh peste Teatrul Național, dar pare scârbit de ceea ce se petrece. ”Mă consumă să tot dau dezmințiri”, e auzit.

 

”Am învățat un lucru care mi se pare fundamental pentru profesia noastră. Și anume, că pe tine, ca actor, ar trebui să te intereseze ca partenerul tău de scenă să fie mai bun decât tine, tocmai ca tu să ai posibilitatea de a fi mai bun, să-ți pui în valoare talentul și capacitatea de creație”

 

E întrebat despre lucrurile ce l-au bucurat în viață. ”Bunicul meu a fost plătit de statul român pentru a întreține școli în satele de aromâni din Balcani. La Kogălniceanu, lângă Constanța, am reușit să deschidem un muzeu al aromânilor, singurul care există și care poartă numele Gheorghe Celea, bunicul meu matern”, spune.

E ambasador Shakespeare în România, e ”uns” ofițer al Ordinului Imperiului Britanic. Se alege cu o stea pe Aleea Celebrităților, în Piața Timpului din București. E directorul școlii, în ”Moromeții 2”, filmul lui Stere Gulea din 2018, continuă până târziu cu ”Neguțătorul din Veneția”. Alături de Horațiu Mălăiele, în ”Dineu cu proști”, fac un spectacol pe cinste. ”Am revăzut <<Dineu cu proști>> la cea de-a 100 reprezentație. Biletele, vândute cu vreo trei luni în urmă, au fost insuficiente. Sala mare a Teatrului Național gemea de lume. Spectacolul, o vedetă a genului bulevardier, ocupă de peste trei ani locul întâi în top. Un fenomen! De studiat (...) Cronicarul din mine se rușinează la gândul că din fotoliul de premieră ignorăm adesea scopul și destinul uman al unor specacole ca acesta”, scrie Doina Papp în ”Adevărul”. Asta se întâmpla în 2013. Urmau, apoi, alți opt ani de succes...

Dar Shylock e tot mai bătrân. Îl doare să tot citească ce avere a făcut în fițuicile ce nu pot mai mult, îl doare când unul dintre băieți e tăvălit prin tot felul de scandaluri politice, îl doare când copiii pe care i-a crescut la teatru îl acuză cu tâmpenii de grădiniță. Tre’ să meargă la Iași, la Festivalul ”Serile Filmului Românesc”, dar nu mai ajunge. Organizatorii anunță că e în spital, dar nu pentru ceva grav...

Duminică, 5 septembrie, Ivan Patzaichin, cel ma mare sportiv din toate timpurile, se stinge la ”Elias”. ”Pino” îl urmează, câteva ore după, tot acolo. 71 și 79 de ani. Sportul și cultura, două dintre cele mai oropsite domenii din ultimii 30 de ani, deciseseră să plece împreună, pentru a lăsa și mai săracă o națiune aflată, oricum, la răscruce de vânturi.