Au fost tăind doi brazi bătrâni

Florică Murariu, ”flankerul de aur” al naționalei noastre de rugby, a fost ucis pentru că purta un tricou al selecționatei statului Zimbabwe, primit cadou la ultimul meci test. În vremea Revoluției, cei cu îmbăcăminte străină erau considerați ”teroriști”...La decesul lui Răducu Durbac, cel mai bun jucător al nostru în 1974 la sportul cu balonul oval, au construit un scenariu SF: a tras el, a tras și vrăjmașul. Imensul fundaș nu știa să mânuiască pușca...Sunt 30 de ani fără ei...

 

”Au fost tăind un brad bătrân

Fiindcă făcea prea multă umbră

Și-atuncea din pădurea sumbră

Se auzi un glas păgân:”

 

Pe 24 a lui Răpciune, atunci, în 1989, evoluase ultima oară în echipa națională de rugby a României. A 69-a selecție. Cum să uite debutul? Era născut pe 28 martie 1955. Tot pe un 28 martie, 21 de ani mai târziu, în 1976, când abia prinsese a se bărbieri în răspăr, îl aruncaseră în luptă. Nu-i tremuraseră țurloaiele, chiar dacă evolua lângă câțiva evereștri, precum Fuicu ori Mircea Paraschivescu. Învinseserăm Olanda, la ea acasă, cu 27-3, așa că ce tăiere de panglică mai frumoasă?

Acum mai avea o bornă și ajungea la a 70-a. Doamne, cum trecuse timpul! Mersese la prima Cupă Mondială din istorie, făcuse parte din trupa ce învingea Franța, la București, cu 15-0, ceva incredibil în zilele noastre, fusese unicul ”stejar” convocat la selecționata mondială la centenarul rugbyului galez, unde sosiseră numai greuceni într-ale sportului cu balonul oval. Cu un an în urmă, în 1988, sărbătorise Revelionul pe 10 decembrie, când echipa al cărui căpitan fusese, se impusese, la Cardiff, contra Țării Galilor, cu 15-9! O, tempora!

În toamna de acum 30 de ani, meci test, la Brașov, contra celor din Zimbabwe. Un fel de antrenament cu public, 52-17. La final, tradiționalul schimb de tricouri. El îl dăduse pe cel galben, primise, la schimb, unul alb, cu dungi verzi. Fusese botezat ”flankerul de aur”.

                                         

Florică Murariu și Răducu Durbac, alături de alți rugbyști decedați atunci, sunt comemorați, an de an, în decembrie

 

Când s-a pornit Revoluția, Florică Murariu era jucător la Steaua și militar. Avea 34 de ani. ”Pe 22 decembrie, vorbeam că poate vom izbuti, că poate vom învinge, iar el spunea că-și dorește să prindă măcar un an în rugbyul mare, de afară, să vadă ce poate, să-și măsoare forțele cu cei de acolo”, rememorează Constantin Murariu, fratele.

Pe 24 decembrie, telefonul a sunat. Florică era convocat la Steaua, la unitatea militară. Când a plecat de acasă, și-a tras pe el tricoul primit în dar atunci, la finele meciului cu Zimbabwe. Da, cel alb, petrecut cu dungi verzi! Pe deasupra, o geacă de blugi. . S-a suit în mașină, alături de nașul său de cununie, Ioan Moldovan. Mergeau pe Bulevardul Drumul Taberei, ca să ajungă în Ghencea. Pac, un TAB le blochează calea! Un TAB de la unitatea militară 01270, din Focșani. Se dau jos. Sunt puși să se legitimeze. De aici purcede la drum legenda.

Murariu dă să ducă mâna la haină, să scoată actele. Gestul său e interpretat de unul dintre soldați. Se crede că va scoate o armă. Asta e prima dintre variante. A doua, e pus la blugi, e bine îmbrăcat pentru acea vreme. În plus, poartă pe el un tricou ciudat pentru cei care nu știu despre ce este vorba. Da, tinerii vor zâmbi, dar așa era atunci, în zilele Revoluției. Zvonuri că rezervoarele de apă sunt otrăvite, că trebuie să pui pături în geam deoarece securiștii trag oriunde văd lumină, teroriștii sunt cei îmbrăcați altfel, care au la ei agende cu numere de telefon străine. Murariu poartă și el așa ceva, dar e plină de detaliile rudelor. Soldatul vede geaca ”șmecheră”, tricoul dungat. Se sperie. Glonțul de 7,62 mm pleacă. Îl lovește mortal pe Florică Murariu, căpitanul naționalei de rugby a României. ”Așa se spusese la televizor. Că în Drumul Taberei (n.r. – acolo unde era sediul Ministerului Apărării Naționale, Stadionul Ghencea plus unitățile militare afarente) mișună teroriștii, cu haine de proveniență străină pe ei”, spune Costică Murariu. O mașină pleacă în goană spre Spitalul Municipal, dar e prea târziu. ”Flankerul de aur” decedează...

 

”o, voi ce-n soare cald trăiți

Și ați răspus strămoșul vostru

Să nu vă strice rostul vostru.

De ce sunteți așa grăbiți?”

 

Familia nu află imediat. La 5 erau ”Actualitățile”. L-au arătat direct la morgă. Imagini dure, ce nu puteau fi privite. ”A fost împușcat în Drumul Taberei”, suna textul. Mama jucătorului, femeie cu cinci copii, a intrat, pe loc, în șoc. ”Pe 22 ne-am despărțit cu gând de libertate, cu gând de transfer afară. Pe 26 m-am întors la București, ca să-l înmormântez”, mai povestește fratele, în timp ce lacrimile au plecat, deja, pe drum, pe treisferturile obrazului...

S-a dus la club, la Steaua vieții lui, să afle ce și cum. Colonelul Tănase era călare pe un geam, cu o mitralieră cu cartuș pe țeavă. Mai mult au țipat unul la celălalt. ”Măi, Murariule, aici sunt teroriști, măi, cimitirul ăsta (n.r. – ”Ghencea”) e plin de teroriști”. ”Ce s-a petrecut cu fratele meu?”, a sunat întrebarea. ”Nici eu nu știu, dar l-au împușcat”.

Plânsu-n gât îi suie. Pare că-l sugrumă...Într-o cameră, chiar acolo, la sediul grupării, se pregăteau coșciugele pentru cei morți. Locul care, cu doar câteva zile în urmă, mustea de performanță, se transformase în ceva hâd. E greu să scrii, e greu și să citești. Pe o masă erau...sicriele. Intrai, luai unul, plecai cu el la morgă...

Inițial au vrut să-l ducă la cele sfinte la Cimitirul Eroilor Revoluției, cel de langă Bellu. Apoi, Costică Murariu s-a gândit la părinți. Așa că au plecat cu el la Mitoc, în comuna natală, în județul Botoșani.

Va fi pomenit în slujbe, în rugăciuni, la parastase. O stradă îi poartă numele, o școală, la fel. Acolo, la primărie, cineva a avut ideea să-i strângă fotografiile și trofeele. Gata! Asta-i tot, povestea-i gătată! Ba, nu, nici vorbă!

Tatăl s-a stins, de dor, imediat. A plecat în ianuarie 1991, la doar un an. ”S-a dus, zi de zi, acolo, la mormânt. Stătea sigur cu el și îi povestea”, spune fratele. Care n-a avut odihnă. În vis, Florică îi apărea din ce în ce mai rar. Atunci a înțeles că i-a dat un semnal, ca Vitoriei Lipan din ”Baltagul”, capodopera lui Sadoveanu scrisă în doar 10 zile.

     

Tricoul celor din Zimbabwe, geaca de blugi, mâna lăsată, teama soldatului...Glonțul a plecat. A plecat și Florică Murariu...

 

 

În 2011, a făcut o solicitare la Parchetul Militar, prin care cerea să afle mersul anchetei privind moartea fratelui. Un nou șoc! Dosarul era rezolvat din...1993, dar procurorul Gheorghe Oancea, cel care instrumentase totul, ceruse ca soluția finală să nu fie comunicată. ”Procurorii militari au decis neînceperea urmăririi penale în ce-l privește pe soldatul care l-a împușcat pe Florică Murariu, invocând <<eroarea de fapt”>>: Din analogia împrejurărilor în care s-a produs fapta, rezultă în mod cert că militarul, în momentul săvârșirii acesteia, s-a aflat în eroare de fapt...atunci când victima, în mod imprudent a lăsat mâinile în jos, putând crea impresia că va scoate arma” (extras din Rezoluția nr. 1005/P/1991 din 18 mai 1993).

La 30 de ani de atunci, Costică Murariu nu mai vrea nimic. O vreme, a trăit cu gândul de a se găsi cu soldatul Lepădatu Fănică din Petrila, județul Hunedoara, cel care a recunoscut că l-a ucis pe ”căpitanul” naționalei de rugby. A abandonat ideea. ”Am trecut pe lângă soldați care se lăudau că ei au fost la Revoluție, că ei au împușcat teroriști. N-am mai putut răbda și le-am spus: <<Mă, băieți, voi nu ați împușcat niciun terorist, voi ați tras în oamenii nevinovați, care se găseau pe stradă>>”. Din cei cinci frați, trei s-au dus. Măcinați de dor. Măcinați de boală. La fel și părinții. Măcinați de boală. Măcinați de dor. Nu-i așa că ceva mai trist nu există? Fănică l-a ucis pe Florică...

Acum, Costică doar mângâie o placă comemorativă, de la intrarea în Complexul Sportiv ”Ghencea”. Și spune șoptit: ”Iartă-I, Doamne, și pe ei și pe noi”.  

 

”În anii mulți cât el a fost

De-a lungul ceasurilor grele

Sub paza crăcilor rebele,

Mulți și-au găsit un adăpost”.

 

Atunci, în 1974, anul în care ABBA scotea ”Waterloo”, îl aleseseră cel mai bun rugbyst din România. Era logic, nimeni nu putea uita succesul contra Franței, 15-10, de pe ”Dinamo”, din octombrie, când Răducu Durbac fusese motorul echipei. Cât se mai bucuraseră atunci! Cu Nicu Postolachi, cu Petrică Florescu, Mircică Ciornei, cu 5.000 de suflete în tribunele de lângă ”Urgență”. Era o vreme când sportul nu se juca pe cai putere, pe botox ori pe Dorobanți, ci pe iarbă, parchet sau gheață.

Se retrăsese într-un meci test tot cu Franța, în 1975, la Bordeaux. Cel mai bun fundaș din Europa! Rămăsese aproape de fenomen, antrena.

În 1989 avea 45 de ani. Toți sportivii cu grad au fost consemnați în unități. ”Durby” a plecat spre Ghencea, a doua lui casă. ”Nu-l mai văzusem de vreo lună de zile”, rememorează Bobby, fiul său. ”Veșnic plecat. Cantonamente, antrenamente”. Bucureștiul fierbea în acele zile. Pe 23 decembrie ai lui îl știau, în siguranță, la unitate. Corect, se trăgea, trasoarele luminau cerul, dar Răducu Durbac era viu, sănătos. Cel puțin așa se credea.

”Am aflat de moartea tatălui de la televizor, exact momentele acelea pe care le regăsești în filmele americane. Am ajuns acasă, am deschis televizorul. Fix după trei minute, marele Cristian Țopescu, cu o voce tremurândă, a anunțat că un erou sportiv, un martir, a fost împușcat. A început să-i enumere palmaresul. M-am rugat să nu fie tata, să nu-i pronunțe numele. Din păcate, el era, l-a pronunțat”.

Avea 21 de ani și un Univers căzut peste el. A pus mâna pe un telefon, a sunat la club. Ofițerul de serviciu i-a răspuns, i-a confirmat. ”E la Spitalul Militar”. Nu știe cum și când a ajuns acolo. Își amintește doar că i s-a spus că a venit prea târziu. Atât!. Peste șapte ani, pur întâmplător, Bobby s-a găsit cu medicul care fusese de gardă pe 23 decembrie. ”În lacrimi m-a rugat să-l cred pe cuvânt, jurând că atunci n-a putut face mai mult, pentru că tata pierduse prea mult sânge”...

 

”Moșneagul, stând pe culme drept,

A fost la drum o călăuză

Și-n vreme aspră și hursuză

El cu furtunile-a dat pipet”

 

Victor ”Ghips” Stănculescu, ministrul MApN, l-a primit imediat pe urmașul marelui rugbyst. ”Mi-a arătat un raport unde era descrisă întâmplarea când fusese împușcat. Scenariu SF în toată regula. Un <<terorist>> sărise gardul unității, tatăl meu era în fața clubului, păzea intrarea din dreapta, acesta l-a împușcat pe tata, iar tata, din cădere, pe el. Nici nu știa să tragă cu arma, dar să mai și împuște pe cineva!”

 

Răducu Durbac în meciul istoric cu Franța

 

Bobby Durbac s-a rugat pentru o ștampilă. Sau măcar de o semnătură pe raport, să aibă și el la mână o țidulă oficială. I s-a explicat că așa ceva e imposibil. În drum spre ieșire, i s-a promis o funcție la minister, o casă, ceva...Adică un suflet contra unui spațiu locativ...

Peste vreo cinci ani, adevărul a început să iasă la iveală. Timid, precum un fir de ghiocel. Un soldat de la unitatea militară vecină trăsese din greșeală...Durbac - juniorul n-a căutat să afle cine a fost criminalul. A spus doar că nu e detectiv, nici judecător și că cei de la MApN ar fi trebui să ceară o anchetă. Nu asta l-a durut. Ci faptul că Durbac – senior a fost lăsat să moară. ”A stat pe holurile clubului două-trei ore, abia după aceea a ajuns la Spitalul Militar, dar era prea târziu. Unii au spus că putea fi salvat. De ce nu s-a intervenit?”

De 30 de ani, pentru Bobby Durbac Crăciunul arată altfel. Mult mai trist!

 

Acum are o stradă și un monument aproape de terenul de rugby din Ghencea. Și o avansare în grad, post-mortem. Ce destin, nu-i așa? Să te naști pe 23 august 1944, când comunismul intră în țară și să pleci pe 23 decembrie 1989, când pleacă și el...

Târziu, când zăpezile sunt albastre, de acolo, din dreptul unității militare, un glas pare că sparge, decembrie de decembrie, liniștea nopții. ”Libertate te iubim, ori învingem ori murim!”

 

”Folos aduse cât fu viu.
Ci mort, acuma când se duce,

Ce alta poate-a vă aduce

Decât doar încă un sicriu?”

 

Cu mulțumiri: Prosport. Credit foto: Arhivă personală & CSA Steaua