”Atenție, trec biserici!” Eugeniu Iordăchescu, ”Inginerul Raiului”, omul care-a mutat lăcașele de cult, salvându-le de Ceaușescu

Nea Nicu, de fapt, mai mult Lena, le voia culcate la pământ. Buldozere peste cruci. Secole de istorie ucise în câteva minute. Pe la 1982-1983 se pornise, deja, la uciderea altarelor, după ce cuplul făcuse câteva vizite de lucru prin China ori Coreea de Nord, pe la ”pretini”.

 

Nea Nicu, de fapt, mai mult Lena, le voia culcate la pământ. Buldozere peste cruci. Secole de istorie ucise în câteva minute. Pe la 1982-1983 se pornise, deja, la uciderea altarelor, după ce cuplul făcuse câteva vizite de lucru prin China ori Coreea de Nord, pe la ”pretini”. Atunci, un inginer a avut un vis. O tavă pe care stau câteva pahare și un chelener care navighează printre mesele mușteriilor, fără ca licoarea să curgă. A pus o astfel de tipsie, imensă, sub 12 dintre bisericile bucureștene condamnate. Le-a ”translat”, le-a dus departe de ochii comuniștilor, le-a ascuns printre blocuri. A trecut la construcții civile. A trecut la lăcașuri de cult din țară. A salvat îngerii de demoni.

 

 

Fundația e săltată, biserica e pusă pe șine, gata de a fi mutată. O imagine spectaculoasă, dar des întâlnită în Bucureștii de acum 35 de ani

Și istă muiere, roaba lui Dumnezeu, de i se zicea Tatiana Hagi Dina, căzuse-n robie la otomani. Când se eliberase, vruse a aduce mulțumiri cerului. Călugărită supt denumirea de Timotheia monahia, ctitorise, cu pisanie dată la prima zi den octombrie 1726, un locaș ce-i va purta numele. Mai târziu, peste vreme, va deveni ”Schitul Maicilor”.

Grea așa, cum era, la vreo 745 de tone, fusese prima ce plecase la drum, în iunie 1982. Ora 9.23. Titlul din revista ”Flacăra”: ”Un monument traversează bulevardul!” O ridicaseră 1,67 metri și-o mutaseră de la al seu loc vreo 245 de metri. Pe la anii noștri, popa Adrian Isac trântise pridvorului geamuri termopan, dar cine suntem noi, nevrednicii, să luăm în derâdere numele unui slujitor al Domnului?

La 1758, marele vistier Dumitru Racoviță zidea Biserica Olari, pe locul ce se cunoștea a fi a lui Ceauș Precup. Pe acolo se aflau ”gropile de unde iau pământ de oale” cei din breaslă. Cutremurul cel mare, din ‘77, o zdruncinase puternic. Pe ea au ”plimbat-o” a doua, pe 22 septembrie 1982. Vreo 25 de ore au mutat-o cu 58 de metri, apoi, pe 5 decembrie 1983, pentru că planurile de urbanism se schimbau după fiecare ploaie, au mai dus-o 22,35 m. Totalmente, 80,35 m. Lucrarea lui Racoviță, a lui Mihai Băcanu, a lui Iancu căpitanu și a breslei olarilor cântărea 1.278 de tone.

Pe 3 ale lui aprilie, 1747, monahul Isaia Novăceanu, și a lui soră, Sanda, dimpreună cu soțul acesteia, Atanasie, săltau biserica Sfântul Ilie ”cea nouă”, de avea să fie cunoscută mai târziu ca Sfântul Ilie-Rahova sau lăcașul de la Gorgănel. A treia la rând. 2.100 de tone, deplasată 49 de metri.

Pe la 1591, Mihai Viteazul, neajuns domn, ci numai Ban al Craiovei, e trimis la descăpățânare de Alexandru cel Rău. Trece pe la Biserica Albă-Postăvari, îngenunche den fața icoanei făcătoare de minuni, ce-i ascultă ruga. După ce scapă și primește sceptrul, nu uită iste lucruri. Zidește o mănăstire, loc de pomenire, pe un loc ceva mai ridicat. Aduce, acolo, și Maica făcătoare de minuni. Multă vreme e socotită emblema orașului. În ianuarie 1985 e propusă spre demolare. Zbirii se apucă de treabă. Rad complexul de chilii, rad superba clădire a Arhivelor Statului, dau să radă biserica și turnul clopotniței. Totul e mutat în grabă. Ctitoria, grea de 3.100 de tone, e ”împinsă” cu 289 în direcția est, rotită 10 grade și coborâtă de la o cotă a terenului de +78,35 de metri la +72,45. Clopotnița, într-o greutate egală cu cea a 160 de elefanți, ”zboară”, și ea, pe 289 de metri. 1985, cum rețin documentele anul.

Palatul Sinodal al Mănăstirii Antim, ctitorit(ă) de Mitropolitul Țării Românești, de-i zicea Antim Ivireanul, săltat(ă) între 1713 și 1716, fusese un cuib de cultură, cu tiparniță pentru cărțile cele sfinte. Clădirea era lungă de 52,51 metri și lată de 22,80. Greutatea? 8.000 de tone. Plus cele 100.000 de cărți dinlăuntru.

Translarea a început pe 20 februarie 1985, la -20 de grade Celsius temperatură. 20 februarie, minus 20 de grade, 20 de metri și nițeluș distanța. 13 ore și 38 de minute. A doua zi, pe 21, rotirea cu circa 13 grade. Cel mai greu edificiu mutat în acea perioadă. În timpul ”excursiei”, activitățile din interiorul clădirilor s-au desfășurat normal.

 

N-am obosit, nu? Continuăm!

Constantin Duțulescu, zis ”Capră”, mare negustor de zarzavaturi prin vremea Războiului de Independență, donează pământ întru ridicarea unei biserici. Așa apare, în Pantelimon, în acele vremuri la periferie, un locaș de cult, pomenit, mai apoi, de Nicolae Steinhardt, în ”Jurnalul fericirii”. În 1983, pleacă la drum lărgirea arterei de intrare în București. Ansamblul nu-i poziționat bine. Din el, încep să se smulgă părți. Preotul paroh din acea vreme, Ion Popescu, bate la toate porțile. Cu succes. Între 10 și 22 septembrie 1985, biserica este deplasată 89 de metri, cu un unghi de translare de 44 de grade. Supraviețuiește.

Oamenii stau și admiră cum, într-un București în care oamenii și clădirile dispare, bisericile sunt mutate pe șine

Breslașii cojocari și boiangii, săltaseră, pe la 1774, o biserică în apropiere de Podul Beilicului, cel peste Dâmbovița. În timpurile moderne, i se zicea ”Sfântul Ioan Nou”, dar lumea o știa de ”Sfântul Ionică-Piață” ori ”Sfântul Ioan Gura Pieței”. Pe 30 mai 1986, au strămutat-o pe o distanță de 23 de metri, apoi i-au născut în față un bloc, să nu se mai vază. 3.100 de tone...

Clucerul Dona și a sa soață, Zamfira, termină, la 1760, construcția Bisericii Sfântul Ștefan, cea de la Podul de Pământ. Pentru că 1810 lăcașul e ”tras” în șindrilă și aici își fac cuib berzele, locul începe să fie cunoscut astfel. E reparată după cutremurul din 1977, apoi, imediat, propusă spre demolare. Pe 22 februarie 1988 va fi mutată 12 metri, deși avea o greutate de 1.650 tone. Ca și în celelalte cazuri, e ”pitulată” după blocurile gri...

Tovarășul Nicolae Ceaușescu vizitase, în câteva rânduri, Coreea de Nord și, o singură dată, China. Se îndrăgostise de clădirile noi, anoste, mari cât o zi de post, de bulevardele imense pe care nu circula nimeni, de spațiile infinite dintre blocurile de beton. Excursiile din 1978 și 1982 din țara cu un singur gras îl făcuseră să se decidă, ”ajutat” și de cutremurul din 1977, ce șubrezise orașul lui Bucur: va culca la pământ edificiile vechi, totul va fi nou și înălțător. La un simplu dat din mână, țucălarii notau câte cvartale trebuie să dispară. Pornise la drum chiar și un banc: românii se rugau ca nu cumva în ARO să intre vreo muscă ori vreo albină, iar Nea Nicu să prinză să-și miște degetele după ea. De la distanță ar fi dat senzația că face semnul de ”totul trebuie să dispară!”. Avea ciudă mai ales pe biserici...

Lumea se-nvârte rapid. Zona Uranus e sigură în caz de seism, acolo trebuie să apară Centrul Civic. Macarale zburdă-n soare, basculantele-s precum furnicuțele. Se evaporează lăcașuri de cult cu 200-300 de ani de istorie, dispar vilele cochete, blocurile moderniste ridicate în perioada interbelică de arhitecți cu ștaif, case în stil neoromânesc, se nivelează grădini seculare. ”Orașul se depersonalizează”, scriu ziarele englezești.

Visul unei nopți de-o tavă... ”Tovarășe, nu ești sănătos la cap?”

Într-o seară, Eugeniu Iordăchescu are un vis. Posedă olecuță peste 50 de primăveri, e venit din orașul orbului care-a nimerit urbea, a absolvit Institutul de Construcții – Facultatea de Poduri și Construcții Masive. E doctor-inginer ”miez”. Și-n povestea asta de noapte se făcea că-i apare un chelner. Da, nu-i bășcălie! Ospătarul care duce o tavă plină cu pahare... pline. ”Cocoșul” slalomează printre mușterii, printre mesele restaurantului, dar lichidul nu curge, nu se varsă. Pac! Termenul de ”translare” îi apare în creierii nopții, scris pe tavan, precum i se desenau fetiței din ”Gambitul Reginei” piesele și mișcările pe plafon... Adică sub fiecare edificiu, sub fiecare clădire pe care vrea să o salveze va croi o tavă imensă, fix ca cea a ”garçonului” și, astfel, va putea muta totul. Ceva de genul: ”Atenție, trec biserici!” Asta-i!

”Tovarășe, tu nu ești sănătos la cap?”. Prima întrebare în momentul în care prezintă proiectul. Voia să mute, să plimbe Biserica Schitul Maicilor. De supărare, se închise, nopți bune, în al seu birou. Dar n-a disperat. A luat-o de la capăt! A tras dungi, a făcut schițe, a bătut cu pumnul în masă și a spus, asemenea marelui Galileo Galilei: ”Tovarăși, va funcționa!” A primit ”OK”-ul, cu o singură condiție: sculele, agregatele, mașinăriile, totul să fie românesc!!!

Când saltă, pe prese, prima biserică, muncitorii bătrâni, trecuți pe la Vidraru ori pe la Canal, nu se mai duc la WC. Stau și se minunează cum un colos cu turle suferă acțiunea de ”translare”. Fundația e la mai bine de un metru de sol, pe ”tava” aceea gândită de inginer. 2,8 metri pe oră. Atât ”prinde” imensitatea. 20 de lăcașuri de cult pieriseră deja sau aveau să piară. Lupta e contratimp. Dacă se poate salva ceva, atunci să se salveze mai repede! De nu, lamele buldozerelor aveau să-și arate tăria.

Timid, agențiile de presă cu emisari pe la ”Intercontinental” prinseră a scrie despre miracolele ce se petreceau pe Dâmbovița. 1.500 de tone săltate și mutate peste 100 de metri, în 24 de ore. Unii dintre preacucernicii popi prinseră a țipa că lucrul acesta e semn al nebuniei, ”bisericile sunt mutate și ascunse de vederea oamenilor, prin tot felul de colțișoare, în spatele unor blocuri mari”... Dar Eugen Iordăchescu își vedea de ale sale... Noaptea, alături de câțiva ”consilieri” de taină, mergea să vadă dacă cricurile hidraulice sunt asigurate cum trebuie pentru operațiunea de a doua zi. Da, comuniștilor putea să le treacă prin cap ”măreața” idee de a sabota totul, pentru a spune, apoi, că mutarea bisericilor fusese, din startul începutului, vorba celor de la ”Divertis”, un proiect găunos.

S-a trecut la construcții civile – faimoasele blocuri de locuințe strămutate cu tot cu suflete în ele, s-a trecut la biserici din țară, s-au ”mișcat” clădiri din Alba Iulia, tăindu-se în două: o scară de bloc a rămas pe un bulevard, cealaltă, pe o altă stradă. Un spital din Craiova, sediul unei bănci din Miercurea Ciuc, un puț de mină de pe la Petrila. Hop, sus pe ”tava” chelnerului, apoi, ”translarea”! S-a scris despre ”Blocul de pe roate”, de ”Călătorie cu un bloc” s-a vorbit despre ”Casa e în aer. Plutește!” Locatarii au fost întrebați ce fac. Au răspuns că ”se dau cu blocul!”

 

Gluma-i seacă și, azi, poate părea ciudată. Dar atunci circula peste tot, iar oamenii râdeau. ”Știi cum se mută bisericile în timpul lui Ceaușescu? Pe șine!”

I-au pus pe piept ”Ordinul Muncii clasa a III-a”, pentru ”activitatea laborioasă”. Adică 12 biserici mutate numai în București. Plus 12 imobile. Nu asta-l interesa. I-au mai dat și două brevete pentru ale sale invenții. Nu putea uita cum Elena și Nicolae Ceaușescu n-au crezut în el, cum doi securiști i-au supravegheat fiecare mutare, pas cu pas, centimetru cu centimetru. Undeva, într-o după amiază, cuplul dictatorial a venit în vizită, pe șantier. ”Ai văzut, mă, că au reușit?”, a spus, ironic, ea. Ceea ce însemna că un pariu ”gras” pe nereușită fusese pus...

I-au zis să scrie o carte. A scos, în 1986, ”Translația construcțiilor”. Tovarășul Ion Iliescu, barosan pe editură, i-a tăiat coperta cu Biserica Schitul Maicii domnului. Paginatorul a postat o mogâldeață fără cruce, blurată. ”Știți, nu e voie cu biserici pe copertă”, i-a spus secretara. ”Știți ceva, tovarășa, eu n-am mutat un geamantan, o biserică am mutat din loc, chiar pe asta am salvat-o!”, a ripostat, lipind degetul pe poza inițială... Surprinzător sau nu, biserica avea să apară acolo unde fusese inițial...

În toamna lui 1989, trebuia să plece în Canada. O mutare imensă în Toronto. Actele făcute, totul gata pentru 22 octombrie. Nu i-au mai acordat viza. Băieții de peste Atlantic au spus că nu au încredere în altcineva, au considerat subiectul închis.

S-a stins în ianuarie 2019. Inginerul cu chip de bunicuț blajin avea 90 de ani fără nițeluș. Nu-i era că-l sfidase pe Ceaușescu, ci că salvase atâția ani de istorie. Secole întregi!

I-au zis ”Inginerul Raiului”. A primit ”Crucea patriarhală pentru mireni”.

Berze nu erau în „Gerar”. Dar bătrânii din blocul de lângă Judecătoria Sectorului 6 jură că acum doi ani, aproape de Bobotează, mulți, foarte mulți porumbei prinseră a zbura de pe șindrila Bisericii ”Cuibul cu Barză”, un locaș de cult de pe la 1760, ieșit la o ”translare” 230 de ani mai târziu...

 

Sursa: Gheorghe Parusi – ”Cronologia Bucureștilor”

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: