Alina Antipa s-a sinucis imediat după moartea lui Grigore. ”Să mă aștepți! Viu și eu!”

Savantul și a lui soție au fost căsătoriți 45 de ani. El a plecat în noaptea Sfinților Mucenici, în 44. Cea care-I fusese alături aproape o jumătate de secol de viață, n-a știut a trăi fără. A tras lângă catafalc, a rostit câteva cuvinte, a mers acasă, a luat un flacon de medicamente și a înghețat. Holul Muzeului de Istorie Naturală, pentru care Antipa militase atât de mult, unde fusese director decenii întregi și unde cei doi locuiseră, a primit, așadar, nu unul, ci două sicrie. Transformate, apoi, în două urne cu cenușă. Odihnindus-e tot una lângă cealaltă

 

Alina și Grigore Antipa. O iubire greu de explicat în zilele noastre…

 

De loc, Grigore Antipa era din Botoșani. Se săltase, copăcel, alături de mulți copilași evrei ori armeni, așa că depinsese, de mic, limbile străine. Ai lui plecaseră într-o lume mai bună când el nu zburase, încă, din cuib, așa că niște tușici l-au luat și l-au crescut într-un mediu modest, dar curat și cinstit. Fratele mai mare, Nicolae, avu grijă de educațiunea sa și, pentru că era parazitolog, i-a obținut o bursă regală. L-a împachetat, l-a făcut colet și l-a trimis în Germania, la Jena, unde dădu nas în nas cu celebrul naturalist Ernst Haeckel, rămas în istorie pentru legea fundamentală a biogenezei, unul dintre primele genii care a avorbit despre ecologie și sufletul despre care se spune că era cel mai strălucit naturalist după Darwin. Grigore n-a rămas aici. A continuat să buchisească prin Franța, prin Italia. Iubea natura, iubea tot ceea ce mișca prin ea. A terminat Facultatea de Științe și Medicină din Iași, secția Științe Naturale, apoi, pe la 1889, a plecat într-o călătorie pe Helgoland.

Doi ani mai târziu, Antipa primește titlul de Doctor cu mențiunea ”Summa Cum Laude”, pe care Haeckel o acordase doar de trei ori în viață. În august 1892 e întors în Regat. Bate la ușa Regelui Carol I, căruia îi înmânează un memoriu, în care vorbește despre introducerea pisciculturii raționale în apele țării. Suveranul avea să le spună apropiaților că e rămas impresionat, sincer, de viziunea omului de știință. Vorbește nu cu unul, ci u trei oameni din posturi cheie! Cu Petre Carp, ministrul Agriculturii și Domeniilor, pentru ca Antipa să ocupe locul de director general al Pescăriilor Statului; cu Take Ionescu, ministrul Cultelor, pentru funcția de director al colecțiilor zoologice din cadrul Muzeului de la Universitate; și cu generalul Ion Lahovary, ministru de Răsboiu, pentru a-i permite lui Grigore îmbarcarea pe navele militare ce plecau pe Marea Neagră.

Și uite-l pe naturalist, în 1893, cum face primul studiu oceanografic românesc, la bordul crucișătorului ”Elisabeta”, unde avea să viețuiască nouă luni! La un sfert de veac de viață e director peste Pescării, dar și șeful Secției de Zoologie a muzeului sus-amintit. Voia mult, dorea enorm. Dar să ne oprim, olecuță, cu a sa carieră, să ne concentrăm pe suflet.

 

”Omul poate stăpâni natura atâta timp cât ține seama de legile ei”


La 1 iulie 1899 se căsătorește cu Alina (Alexandrina), fiica generalului Zaharia Petrescu, unul dintre primii noștri medici cu ștaif, format la școala ilustrului Carol Davila, și, mai apoi, la Paris. Fusese cel care, la 20 martie 1889, dimpreună cu doctorul Alexandru Șuțu, îl examinaseră pe Mihai Eminescu, scriind că acesta este ”atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. Diferența dintre ei nu e mare, doar șase ani, așa că lumea îi privește admirativ încă de la început, pentru că dau senzația că se iubesc mult. ”A trecut Antipchen (n.a. – alintul savantului) prin toate domeniile, același om drăguț, simplu, foarte prețuit în țară ca și în străinătate, pentru știința lui. Toată lumea îl iubea și o iubea și pe soția sa, o femeie foarte frumoasă, elegantă, mult mai înaltă ca el, care se lăsa răsfățată de Grigore ca un copil. Primitori, veseli, mergeau peste tot împreună. Ea, cochetă, se ocupa mult de toalete, întârzia în fața oglinzii și prin prăvălii. Îl întâlneai pe Antipchen, așteptând în capul scării sau în fața unui magazin. <<Ce faci, domnule Antipa?>><< O aștept pe Alina!>>”, scria Zoe Cămărășescu în amintirile sale.

În 1903, cercetătorul începe, din nou, să bată pe la uși. Cere o clădire special construită pentru un Muzeu de Istorie Naturală și Antichități. Ideea exista și funcționa încă de pe la 1834, realizată fiind de Mihalache Ghica, dar nu era la dimenisiunile gândite de Antipa. În plus, muzeul se plimbase peste tot. Obosise. Când la ”Sf. Sava”, la fondarea sa, când la Universitate, din 1867 până la focul din 1884, pe strada Polonă... Așa că la stăruințele sala apare noua clădire, inaugurată pe 24 mai 1908, în prezența familiei regale, pe ”Kiseleff”. Avea 16 săli de expunere, fiind extins cu alte 11 încăperi în 1914. Cei doi iubesc atât de mult locul, încât vor locui chiar acolo.

 

Muzeul trebuie să aleagă comorile şi frumuseţile caracteristice ale naturii acestei ţări şi să le pună în evidenţă şi să fie adaptat cerinţelor intelectuale şi caracterului populaţiei încât să se poată obţine prin ele un efect cu adevărat instructiv şi educativ”.

 

Antipa vine cu dioramele, acele vitrine tridimensionale, o noutate absolută. E primul ecolog de la noi, întâiul hidrobiolog. Se ocupă de cercetările piscicole din Delta Dunării, fondează Institutul Biooceanografic de la Constanța. Ca să înțelegem numai o mică parte a meritului său, trebuie spus că urmând exemplul lui Haeckel, a dublat în 10 ani producția de pește și de icre negre, fără să distrugă mediile!!!

 

Clădirea Muzeului, în 1908, anul inaugurării

 

Antipa călătorește mult datorită funcțiilor sale. Când se oprește câteva zile într-un loc, scrie, imediat, Alinei. Epistolele păstrate vorbesc de o iubire fără de seamăn, chiar și după 35-40 de ani de căsnicie.

Pe 10 noiembrie 1940, România e zguduită de cutremur. Orașul Panciu dispare de pe suprafața pământului. Muzeul e grav afectat, Antipa suferă mult.

Anii trec. Al Doilea Război Mondial mușcă din România.

În noaptea de 8 spre 9 martie 1944, după miezul nopții, Antipa simte că i se petrece ceva neobișnuit. Sună femeia din casă, o săsoaică din Transilvania care făcea menajul soților Antipa, și îi spune să cheme medicul. Acesta vine abia peste o oră, vremurile-s tulburi, și poate doar să constate decesul. Avea 77 de ani. Inima, ce-l chinuia de ceva vreme, nu-l mai ascultă pe cel care fusese Directorul Muzeului.

Alina, soața, n-a putut înfrunta viața mai departe fără Grigoraș. În timp ce trupul acestuia era depus pe catafalcul de la intrarea în muzeu, femeia cu care fusese căstorit 45 de ani, a mers acasă, nu înainte de a șopti: ”Să mă aștepți puțin, viu și eu!” A luat un tub de ”Luminal”, ”Fenobarbitalul” din ziua de azi, folosit la insomnii, și l-a înghițit pe tot. A înghețat rapid. ”Au plecat împreună, acolo, de unde nu te mai întorci”, au scris cei care i-au cunoscut. Și, brusc, în holul muzeului au apărut două sicrie. Plecaseră, ambii, de Sfinții Mucenici”...

 

Regele Carol I alături de Grigore Antipa (dreapta), în mai 1914, cu câteva luni înainte ca suveranul să decedeze, la Șerbanu, în Balta Brăilei

Sursă Foto: Muzeul de Istorie Naturală ”Grigore Antipa”

 

Mircea Paucă, colaboratorul său fidel din acei ani, avea să explice de ce trupurile lor au fost incinerate. ”Nimeni nu se gândise la un loc de veci și, sincer, în acea vreme, de război, era cam greu să poți obține așa ceva”.

Nimeni n-a acuzat-o, atunci, pe Alina. Urnele celor doi au stat, multă vreme, în stânga scărilor muzeului, cele ce duc la subsol. La fel, una lipită de cealaltă. Și, așa cum spuneau apropiații, ”nu s-au despărțit de opera sa cea mai dragă nici după moarte, Muzeul devenindu-i propriul său Panteon”...

 

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: