10.05.2022
Domn al Țării Moldovei vreme de 32 de ani, bunicul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, n-a avut noroc cu tovarășele de viață: primele două s-au stins, de a treia a dat divorț, a patra era mult mai tânără. A trăit, însă, alătui de țiitoare, și, de aici, copilași faimoși în istoria noastră. A dus ”săraca țară a Moldovei” departe de războaie și, la 1408, a semnat documentul prin care erau atestate, întâia dată, orașe precum Iașul sau Cernăuțiul.
Ca domn al Moldovei, Alexandru cel Bun a avut un blazon format dintr-un scut și un cap de taur suprapus.Cele opt fascii orizontale auriu-verde simbolizau apartenența la dinastiile Basarabilior și Asăneștilor iar crinii reprezentau Casa de Anjou, o posibilă descendență provenită de la Petru I Mușat
Alexandru apăru pe lume drept fiul cel mare al lui Roman I Mușat, care domnise în Moldova între decembrie 1391 și martie 1392, cu bătaie până prin 1394, și al soției acestuia, Doamna Anastasia, descendent direct din cele două ramuri ale familiei maramureșene a lui Bogdan Vodă și Ștefan Vodă de Săliște. Cel mic debutează direct în documentele istorice la 1392, când, dimpreună cu părintele seu și cu fratele Bogdan, dăruiesc lui Ivănuș Viteazul, ”pentru credincioasă slujbă”, trei sate pe Siret, actul, redactat în limba slavonă, pe pergament, păstrându-se la Direcția Arhivelor Naționalei Istorice Centrale din București.
Numele de Alexandru nu este de origine grecească, așa cum susțin unii dintre istorici, ci asemeni lui Bogdan, Ștefan sau Dragoș era un apelativ folosit des în Maramureșul secolelor XIV-lea – XV-lea, dar sub formă modificată, maghiarizată, trecut în diplomele cancelariilor sun formele ”Șandor”, ”Șandrin” dar și ”Alexandru”.
Devine, la 23 aprilie 1400, domnul Moldovei, ca succesorul la tron al lui Iuga (1399-1400), gonit, ușurel, de către voievodul Țării Românești, Mircea cel Bătrân. La început, până în 1407, domnește alături de fratele său, Bogdan, până când devine unicul conducător.
Conform celor scrise de marele Cronicar Grigore Ureche, Alexandru organizează politic, administrativ și ecleziastic provincia istorică, încurajând comerțul și acordând privilegii negustorilor de peste graniță. Atestează documentar, pentru prima dată, orașele Cernăuți ori Iași, obține recunoașterea Mitorpoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol și aduce de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Devine ”cel Bun” abia după moarte, pentru că reușise să cultive relații ”cordiale” cu cei din zonă, purtând conflicte militare doar cu Ordinul Cavalerilor Teutoni, cu turcii și, indirect, cu maghiarii. Apoi, pe finalul domniei, s-a mai certat cu muntenii lui Dan al II-lea, dar, per total, ungurii ori polonezii nu prea l-au deranjat. Atâta vreme cât s-a aflat pe tron, a fost cunoscut drept Alexandru Vodă cel Bătrân.
Pe 15 iulie 1410, în calitate de vasal al lui Vladislav al II-lea Iagello, Alexandru cel Bun a participat la Bătălia de la Grunwald, cea mai mare confruntare a Evului Mediu europen, unde uniunea polono-lituaniană învinge Cavalerii Teutoni, sprijiniți de regele Ungariei, care, din acel moment, începe să decadă. Pe la 1420, se confruntă cu prima invazie turcească pe pământurile Moldovei, după ce o flotă otomană atacă Cetatea Albă și Chilia. Solicită ajutor de la Vladislav, conforme înțelegerii semnate în 1419, dar leșul consideră atacul ca fiind unul minor și-l lasă singur. Alexandru e băiat finuț, însă, și nu va răspunde cu aceeași monedă: pe 27 septembrie 1422, trimite un corp expediționar de 400 de arcași călare, la Bătălia de la Marienburg, unde adversarii sunt aceeași: uniunea polono-lituaniană și Ordinul Cavalerilor Teutoni. Și vine și scrie cronicarul Jan Dlugosz: ”Văzându-i puțini la număr, Cavalerii teutoni îi atacară. Moldovenii se reped la o pădure, în care descalecă și se adăpostesc la vedere. Cavalerii se iau după dânșii. Moldovenii îi primesc cu o ploaie de săgeți, care culcă la pământ primul rând al cavalerilor; restul se împrăștie. Moldovenii se întorc, în tabără, cu pradă și cu prizonieri”.
Dar să lăsăm zgomotul de arme și să ne concentrăm pe viața de familist a lui Alexandru cel Bun.
Margareta, Neacșa, Ringala, Marina, Stanca...
Primul mariaj l-a făcut cu Margareta, fiica nobilului maghiar Ștefan de Losontz, în perioada cât a fost refugiat la curtea Poloniei, din 1392 până la 1400, când și-a intrat în pâine. Din această căsnicie aveau să apară doi copilași, Roman și Vasilisa, cea care va deveni, mai apoi, soția lui Vlad Dracul, domnul Țării Românești, mama lui Vlad Țepeș. Margareta va ctitori Biserica Catolică din Baia, prima capitală a Țării Moldovei. Din păcate, se va stinge în jurul anului 1407-1408, fiind înmormântată în a sa creație.
După decesul său, Alexandru se ia cu Neacșa, pe care unii istorici o numesc Ana, fiica lui Mircea cel Bătrân. Nu știm dacă între cei doi chiar exista o atracție sufltească sau această uniune a venit drept mulțumire că tata-socru l-a ajutat să urce pe scaun, dar cine suntem noi să judecăm domnitorii? Au trei copii, două fete și un băiat: Anastasia, Maria și Iliaș, născut pe 2 noiembrie 1409, acesta din urmă fiind succesorul său la tronul Moldovei între 1432 și 1433 și, apoi, alături de fratele său vitreg, Ștefan al II-lea, între 1435 și 1443.
Pe Doamna Neacșa o găsim ca gazdă primitoare, alături de domnul ei, la vizita făcută de Vladislav al II-lea Iagello la Sneatin, în mai 1415 (oraș aflat, în prezent, în Ucraina). Din păcate, se stinge la 1418, fiind înmormântată la Mănăstirea Bistrița.
A treia soață a lui Alexandru cel Bun avea să fie Ringala, verișoara lui Vladislav al II-lea și fosta doamnă a unchiului său, Ștefan. Ringala (Ryngafta-Anna) era fiica lui Kestutis și a păgânei ducese lituaniene Biruté (decedată la 1382). Primul mariaj al său fusese cu episcopul de Plock, Henrik Siemowitowik de Mazovia, apoi, după decesul acestuia, se luase cu Ștefan I, Domnul Moldovei între anii 1394-1399. Când se găsise cu Alexandru, la 1419, era o femeite trecută de prima tinerețe, în etate de 40 de primăveri. Cum două săbii tari nu puteau intra în aceeași teacă, între cei doi vor exista mai multe divergențe, dar, ceea ce contează e că prin ea s-au consolidat relațiile cu leșii.
Alexandru cel Bun cu alaiul domnesc, la pirmirea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou, la Suceava
Catolică înflăcărată, va încerca, non stop, să-l convertească atât pe Alexandru cel Bun, cât și pe supușii săi. Într-o perioadă foarte scurtă, Ringala va reuși să-și atragă adepți chiar și din înaltul cler ortodox moldovean: ”Propaganda acestei Doamne ajunsese atât de întinsă, încât și mitropolitul țării fu convertit la credința catolică. Un document din 1435, adică la trei ani după moartea lui Alexandru, ni-l arată pe acest înalt prelat, fost mitropolit ortodox al Moldovei, cutreierând Europa, spre a face propagandă credinței papistașe”, scria Constantin Gane.
E clar că cei doi nu-s pe aceeași lungime de undă, așa că se gândesc la divorț, pe motivul că ”acesta (n.a. – Alexandru) nu voia în ruptul capului să devie catolic”, așa cum spuneau cronicile poloneze. Însă lucrurile nu-s așa de simple pentru cei care domnesc, așa că în luna iulie a anului 1421, Ringala înaintează Papei Ioan al XXII-lea o petițiune de divorț, ”motivând-o, printre altele, și prin faptul – nu-l știuse, oare, la contractarea căstătoriei? – că e rudă de gradul al treilea cu soțul său”, notează C.C. Giurescu.
Divorțul dingtre cei doi e pronunțat pe 13 decembrie 1421. Alexandru cel Bun e obligat să aloce o rentă anulaă de 600 de ducați de aur, iar Ringala primește dreptul de proprietate asupra localtăților Siret și Volhovăț. Nu știm dacă s-a întors au ba în Polonia ori dacă a rămas pe proprietățile sale, cert este că în documentele din 1430 și, mai apoi, din 1432, se precizează că Ringala e trecută la cele veșnice iar din relația lor tumultuoasă nu a rezultat niciun urmaș.
Alexandru nu poate sta holtei prea multă vreme, așa că după vizita lui Ioan al VIII-lea Paleologul, Împăratul Imperiului Bizantin, la 1424, domnitorul se ia cu Marina, fiica lui Marin, sora boierului Bratu, o moldoveancă neaoșă. Marina avea să fie mama lui Petru al II-lea, domn al Moldovei între anii 1447-1449, al lui Alexandru și a lui Bogdan, dar și al unei fete, Chiajna, stinsă pe la 1479.
Marina, o femeie mult mai tânără ca soțul său, apare pe un epitrafir bisericesc ca o domniță subțire și foarte grațioasă, cu ochi mari și galeși, sprâncene încondeiate, nas subțire, gura mică și părul împletit. Poartă, ca semn de prețuire din partea domnului Țării Moldovei, titulatura de ”autocratissa”. Conform documentelor, avea să trăiască alături de Alexandru cel Bun până la decesul acestuia, la 1 ianuarie 1432.
Rătăcioșii amintesc de mai multe țiitoare, cu care domnul a avut copilași, parte dintre ei recunoscuți, parte dintre ei dați uitării. Stanca i-a fost cea mai aproape de suflet, cu care Alexandru l-a avut pe Bogdan al II-lea (1449-1451), tatăl lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Un alt fiu celebru avea să fie Petru Aron, domn al Moldovei între anii 1451-1452 și 1455-1457, fiu rezultat dintr-o altă relație extraconjugală. Unii istorici vorbesc că acesta ar fi fost posibilul copil al Marinei, conceput, însă, în afara căsătoriei. Petru Aron va fi cel care își va ucide fratele vitreg, pe Bogdan al II-lea, dar va pieri de sabia lui Ștefan ce Mare, al său nepot.
Necropola din Mănăstirea Bistrița. Mormântul lui Alexandru cel Bun și al soției sale, Neacșa (Ana)
Alexandru cel Bun, domn cu ghinion la soațe, a trecut la cele veșnice în prima zi a lui 1432, în urma unui atac de cord. Zice-se că organismul său era slăbit, în urma unei răni căpătate în luptele în care nu fusese actor principal, cele dintre poloni și Cavalerii Teutoni. Avea să odihnească la Mănăstirea Bistrița, alături de Neacșa (Ana). Din acel moment, în țară începea o perioadă foarte grea. ”Întregul edificiu statal al Moldovei a început să pârâie din toate încheieturile și era de așteptat ca în curând să se prăbușească. Fii săi, epigonii, l-au uitat repede și pe mormântul său cald încă au început să danseze apriga horă a luptelor interne pentru tronul păstrat de el în cea mai mare cinste și demnitate”, scria istoricul Constantin Cihodaru.
Sursa: Cornel Bîrsan, ”Doamne și domnițe, jupânițe și amante ale domnitorilor români”
