30 de ani fără Freddie Mercury: ”Să nu mă faci plictisitor după moarte!”

Solistul de la Queen află de boală în 1987. Să nu ne ascundem, nu e cazul. SIDA. Doar o mână de oameni știu asta. Continuă să înregistreze. Trage capodopera ”The Show Must Go On” rezemat de pereți, cu sângele curgându-i din nas. Iar nu trebuie să ne ascundem fața în mâini. N-ar fi vrut asta! Era boala lui, drama lui. Pe 22 noiembrie 1991 redactează anunțul, pe 23 acesta se propagă în toată lumea. Pe 24, Freddie Mercury, una dintre cele mai mari voci ale omenirii, un showman de excepție, pleacă. Trei decenii de când ”Regele” a părăsit ”Regina”

 

Freddie, Farrokh Bulsara, s-a născut în Stone Town, Sultanatul Zanzibarului, protectorat britanic, în 1946

Brian May, tipul de la ”Queen”, intră în studio. E sincer. ”Băieți, așa simt eu treaba! Cinstit vorbind, nu cred că Lover of Life (n.a. – porecla lui Freddie Mercury) poate duce melodia asta atât de sus. Ce naiba, voi nu vedeți că el abia stă în picioare? O modificăm puțin și o lăsăm mai jos, să o putem încheia!” Discuțiile pe marginea subiectului nu durează mult: doar două zile. La un moment dat, solistul apare acolo. Știe de povestioara din jurul melodiei, dar nici nu vrea să audă. ”Rade” 50 de grame de votcă și, uitându-se direct în ochii lui Brian, rămas fără respirație, zice numai atât: ”O dăm dracu’ și o tragem!” Scurt și la obiect!

Nu se mai pierde timpul, se dă ”REC”. Se vede de la o poștă că Freddie nu este ok. Nu se simte bine, uneori se mai clatină, dar bagă ”material” ca și cum trăiește în cea mai bună dintre lumile posibile. Tăticule, se observă clar că piesa asta va fi capodoperă! Așa miroase în aer. Inginerii de sunet privesc, admirativ, o mână de om care atacă cele mai grele note posibile. La finalul-finalului, firicele de sânge îi țâșnesc din nas. Brian se întoarce cu spatele, ca să nu fie văzut. Plânge. ”The Show Must Go On”, una dintre cele mai frumoase piese ale Omenirii, e trasă...

Dăm timpul puțin înapoi.

Să fie aprilie 1987, când doctorii se chinuie să dea de el. ”Freddie avea o biopsie făcută după o probă luată de pe mână”, povestește Peter ”Phoebe” Freestone, asistentul său din ultimii ani, cu care se știa din 1979. Băiatul lucra la garderoba de la ”Royal Ballet” când și-a părăsit jobul și a intrat cu simbrie la solist. ”I-am fost șef în bucătărie, spălător de sticle, ospătar, secretar, măcelar, om de serviciu și cel care i-a fost alături în agonie”.

Pentru că Freddie nu răspundea, medicul o sună pe Mary Austin, femeia pe care uriașul artist a iubit-o și care i-a rămas cea mai bună prietenă. O forțează să-i promită ca va trage de solist. ”Știu sigur că Freddie cunoștea verdictul, dar nu dorea să-l afle din gura doctorului, așa că amâna, fără succes, momentul întâlnirii directe”, adaugă ”Phoebe”. Finalmente, aceasta are loc...

Ne reîntoarcem.

Se muncește la ”Innuendo”, cel de-al 14-lea album de studio al trupei. Freddie Mercury știe că e bolnav de SIDA, dar n-a făcut anunțul oficial. Drama e cunoscută doar de câțiva prieteni și de băieți. Să nu ne ascundem! Puterile-l părăsesc, face eforturi uriașe să meargă. Uneori pare că a uitat și darul vorbirii. Brian May a scris ceva, John Deacon și Roger Taylor au tras ”baza” melodiei, dar cine e apt pentru vocea de pe ”The Show Must Go On?”. Freddie e ferm: facem melodia! May se retrage pentru câteva zile, ia pe cont propriu melodia. Scrie, taie, rescrie iar. Ascultă de sute de ori ”Canonul” lui Johann Pachelbel, care l-a avut drept elev pe marele Bach, și din care se mai inspiră, bagă și un ”falsetto”, apoi se prezintă cu bucata în fața lui Mercury. Problema nu e dacă-i miez, asta se poate simți, ci cine o va duce la capăt? Brian crede că i-a întrebat, până atunci, de zeci de ori pe băieți: ”Oare o va putea cânta? Și, dacă da, cât rău îi va face asta?”

Metaforele abundă în capodoperă. E plină de sensuri ascunse. Jim Hutton, partenerul său care i-a fost alături în ultimii șase ani de viață, spune că versurile refac la perfecțiune clipele de final ale solistului. ”Machiajul îmi poate juca feste, dar zâmbetul rămâne”. ”N-a vrut prefăcătorie, n-a vrut ca cineva să sufere în locul său. Era boala lui”.

Cum se știe, piesa n-are clip original. Starea de sănătate a lui Freddie nu permite turnarea unor imagini noi, așa că producătorii extrag secvențe video din ultimii 10 ani Queen. Le montează, le mixează.

 

Simplu, ”Queen”. Fără alte adăugiri

 

În septembrie, în grădina vilei sale, Freddie e surprins de către paparazzi. Știe că sunt acolo, că-l fotografiază, dar de ce să se mai ascundă. E ultima imagine cu el în viață.

Piesa e lansată pe 14 octombrie 1991...

Câteva zile mai târziu...

Freddie se întoarce din Elveția, unde urma un tratament, pe 10 noiembrie 1991. A luat decizia de a opri medicamentația, vrea să apară în fața lumii să spună ce și cum. ”Făcuse toate aranjamentele, cred că simțea”..., are putere să mai spună asistentul său personal. Solistul și managerul trupei, Jim Beach, discută despre o posibilă dată. Jim trebuie să dea o fugă până în Statele Unite, așa că cei doi decid ca vineri, 22 noiembrie, de la ora locală 20.00, să se pritocească anunțul. Nimeni nu se gândește că momentul final e atât de aproape. ”Da, știam că nu va mai dura mult, medicul ne avertizase, dar”..., sunt vorbele lui ”Pheobe”.

După ce află că anunțul s-a propagat pe Mapamond, Freddie se găsește la primul etaj al vilei din Garden Lodge. Vrea să mai vadă, pentru ultima oară, câteva din operele de artă colecționate. Terry, bodyguardul și șoferul său, îl duce jos, dar acolo cere să meargă singur! Se învârte, puțin, prin Camera Japoneză, se odihnește acolo. ”Și-a adus aminte de modul în care a cumpărat câteva dintre ele. Era liniște. În afara lui, nimeni nu vorbea”.

E 18.30. 24.11.1991. Doctorul Atkinson fusese alături de al său pacient de la miezul zilei. Trecuseră mai bine de șase ore, trebuie să plece. Bolnavul suporta greu convulsiile. Nu mai putea vorbi, tremura tot. Pe la șapte seara dă să se ridice în picioare. Îi era frig, voia să-și pună ciorapii. David Clark, liderul trupei ”Dave Clark Five” e singurul martor ocular. Își aduce aminte de ochii deschiși și de surâsul de pe buze.

Freddie Mercury pleacă pe 24 noiembrie 1991, la 45 de ani. Sunt trei decenii de atunci.

Trec trei zile. O ceremonie scurtă, undeva puțin peste un sfert de oră, undeva, într-un cimitir din estul Londrei. Doi preoți parși, zoroaștrii, oficiază o slujbă în avestică, o limbă folosită cu două milenii în urmă. Tatăl, Bomi, mama, Jer, sora, Kașmira, sunt aproape. Nu-s coroane! Ba da, scuze, una singură! Cea adusă de Mary Austin moștenitoare, după litera testamentului, a jumătate din averea lui Freddie. Conform tradiției, parșii lasă cadavrele pe sol, la voia vulturilor, care le devorează. Dar, la Londra există ”dezlegare” și pentru incinerare. La doi pași de cei adunați stă Elton John, singura vedetă prezentă la ceremonie. Preoții n-apucă să termine, când solistul ”Sacrifice” e deja plecat. Începuse să plângă, nu voia ca lumea să-l vadă astfel. Lăsase, acolo, un buchet imens, 100 de trandafiri roșii. La fel ca cel trimis de David Bowie...

 

Imaginea nu-i clară, e trasă de paparazzi de la distanță, dar e ultima cu Freddie în viață, cu două luni înainte de plecarea sa...

 

14 persoane au acces în crematoriu. Celebrul ”Rollls Royce” al cântărețului duce siciriul. Ulterior, avea să fie vândut, la o licitație, contra a 100.000 de euro. Dacă n-ar fi fost al lui Mercury, suma nu sărea de 12.000. Omule, aici nu e loc de cancan, de ce bagi asta? Așa e, scuze!

Acolo, în capelă, Brian May apucă urna cu cenușă. Care trece, conform ultimei dorințe, la Mary. Așa scrie în testament: ”cea mai directă moștenitoare”, chiar dacă unii termeni par a nu avea grade de comparație.

 

”Lover of Life. Singer of Songs”

Brian May

Legendele prind a se țese. La început, zice-se că Mary a depozitat urna în casa lui Freddie, în faimasa grădină japoneză. Dar Jim Hutton, cel care suferea cel mai mult, contraatacă: niciodată nu a ajuns sub cireș! Unde să fie? În Ibiza, pe mare, împrăștiată? La Montreux, Elveția, unde se află statuia sa? Ori în cripta familiei Bulsara, numele său, în cimitirul privat din Brookwood? Peste ani, fanii iscoditori, găsesc, în Kensal Green, la câțiva pași de crematoriul unde legenda fusese incinerată, o placă funerară simplă: ”În memoria lui Farrokh Bulsara. 5 septembrie 1946 – 24 noiembrie 1991. Pentru a fi alături de tine, cu toată dragostea, M.”

Ceva-i ciudat. După ”În loving memory”, textul trece în franceză. Ori se știe că asta e limba pe care Freddie și Mary o ignorau. Deci femeia a rămas să locuiască în casa din Lodge și, pentru că a dorit ca amintirea vedetei să-i stea aproape, l-a dus acolo. Numele real e trecut așa, pentru că puțini cunoșteau cine e domnul Bulsara. Într-o zi, placa dispare. Nu e furată... Doar că Mary se speriase de amploarea pe care o luaseră lucrurile. Freddie voia ceva liniștit, nu camere tv, ”liveuri” și zgomot.

Pare greu de crezut, dar ne lipsește de trei decenii. Cu câteva zile înainte de plecare, Freddie Mercury își trăsese aproape impresarul, pe Jim Beach: ”După ce mor, fă ce vrei cu moșternirea mea, dar nu mă transforma în ceva plictisitor!”