30 de ani de la urcarea la cer a Părintelui Arsenie Boca

Prima oară l-au arestuit pe raza Vâlcii, la Mănăstirea Bistrița. 17 iulie 1945. Comisarul Nicolae Filip primise ordin de la preotul Constantin Burducea, ministrul Cultelor, să agațe doi călugări: pe Arsenie Boca și pe Ieronim Ștefan. ”Participare activă la mișcarea legionară”. Așa scria pe coperta dosarului. Aici dă cu subsemnatul. Tot ce a făcut dinaintea de a se naște pân’ în clipa de față.

Boca Zian, cum se intitula el în traiul cel păcătos, dăduse binețe istei lumi în luna lui Răpciune, pe 29, în 1910, în Vața de Sus, Hunedoara. Rămas orfan de tatăl care-l bătea, așa, să nu mai piarză timpul liber, Zian s-a lipit, într-a patra, de Kant și a sa ”Religie în limitele rațiunii”. La două decenii de viață era înscris la Academia Teologică de la Sibiu, preocupat a vedea cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice. Nicolae Bălan, mitopolitul, a aflat că mânuie cu migdală penelul. L-a trimis la ”Arte Frumoase”, la București. Studia mult. Legionarii îl chemau la ședințe, la cuib, dar el le zicea că n-avea vreme, arhanghelii lui se ascundeau printre buchiile cărților. Ajunge la Sfântul Munte. E citéț, adică cetitoriu din Sfintele Scripturi, și ipodiacon. În Vinerea Izvorului, după Paștile anului 1939, fuse tuns în călugărie. Îl botezară Arsenie.

Într-o iarnă, poate cea a lui 1941, acolo, la Sâmbăta de Sus, s-a trezit cu o avalanșă de oameni. De toate vârstele și de toate treptele. A început să-i ”trateze”. Atât voia. De alte gânduri și de alte rosturi era străin.

N-apucă să se apuce de el. Biserica pune presiune, e lăsat la vatră pe 30 ale aceleași luni.

                                                       

”Omul, în genunchi, în fața lui Dumnezeu, este mult mai mare”

Și-a trandafir, și-a bujor, și-a zambile de cele violete mirosea când l-au săltat a doua oară. “Aaaa, tovarășul părinte arhimandrit! Poftiți, bine ați venit pe la noi! Ia să vedem dacă pe aici veți face minuni, de cele de-ale dumneavostră!”, l-au batjocorit. 14 mai 1948, sediul Siguranței Regionale Brașov. Un creion adăugise pe dosar: ”Ajutor dat bandiților legionari din munți”. O lună și jumătate l-au schingiuit. De la Sâmbăta de Sus, de unde era stareț al Mănăstirii ridicate de Domnul Brâncoveanu, îl luaseră la Făgăraș. Sub Tâmpa, bătăuș șef se afla Kalusek. Lovea cu pumnul, direct, ca să poată zice, apoi, c-a mardit un sfânt. Ceilalți deținuți urlau în timpul aplicării corecțiunii. El se ruga pentru ciomăgari. Apoi s-a produs minunea! Femeile din Șchei, auzind că e tras la Siguranță, venit-au cu merinde la poartă. La început, fuseseră gonite de către cerberi. Apoi, milițienii luau ce era bun, dădeau la dușmanii arestuiți ce le prisosea...

Mitorpolitul Nicolae Bălan, de-l știa de copilandru, i-a zis că-l mută de acolo, că prea e urmărit. În noiembrie 1948 l-a strămutat de la Sâmbăta de Sus la Prislop, unde a rămas multă vreme.

 

A ”plecat” din temnița Canalului spre a merge la îngropăciunea Creștinei. Apoi s-a întors!

A treia oară l-au temnițat direct la Canal. Dimineața, la 5, pe 16 ianuarie 1950. Sublocotenentul de Securitate Uifalvi Alexandru vine cu propunerea ca Părintele ”să fie încadrat în U.M. (n.a. – Unitate de Muncă), fiind un dușman activ al regimului actual și al clasei muncitoare”. Boca mucenicește aici un an de zile. Pe 6 ale lui decembrie, Creștina (Cristina), mama sa, trece la Domnul. Ist lucru se petrece în Hălmagiu, județul Arad. Femeie de 59 de ani, de care Arsenie se înstrăinase voit, spre a putea lua a călugăriei cale...”Mama mea, Creștina, avea ochii albaștri, ea m-a hărăzit din pântecele ei să mă facă preot”.

 

”Inima omului are trei Compartimente: primul este Cunoașterea, ca o condiție esențială a realității lumii de dincolo; al doilea – Iubirea – necesară sfințirii și curățirii omului și al treilea – Voința necesară desăvârșirii Omului”

Pe 8 decembrie – ziua îngropăciunii – Arsenie și-a depășit norma de muncă. A cerut doar să fie slobod a se hodini. Cale de două ceasuri, îl lăsară în pace. Apoi, bătură în ușa barăcii. ”Părințele, scoal’, bre!” Dar Boca nu era acolo! Conform celor de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, doi țărani confirmă că preotul se găsea lângă sicriul mamei sale, în județul Arad! Ori, între Hălmagiu și coloniile de la Canal sunt, în linie dreaptă, 600 de kilometri! Securitatea intră, imediat, pe fir. Nimeni nu poate concepe o evadare dintr-un regim de detenție ca cel de la Canal. Dar, vorba lui Einstein: ”Sunt două variante de a-ți trăi viața. Una, ca și cum nimic nu e miracol în viață, cealaltă, ca și cum totul este miraculos!”

De Rusalii, în ’53, doar l-au chemat să-l întrebe de sănătate. Era pregătit să treacă după zăbrele, dar l-au iertat. A patra oară l-au luat pe 5 octombrie 1955. Până în aprilie 1956. A bifat închisorile de la Timișoara, Jilava și Oradea. Cum ședea el, așa, în fund de celulă, în genunchi și se ruga, numai ce în fiecare noapte, la 12, ușile închisorii se dezferecau. L-au scos, l-au bătut, l-au făcut în fel și chip să spuie cum și ce drege. Ciomăgarii credeau că părintele are iarba fiarelor, cu care umblă aricii cei țepoși în bot și el cum viețuise mai mult prin păduri, printre jivine, a făcut rost cumva de cârligioara asta, o punea pe lacăt, iar ușile cele grele se descuiau. I-au băgat doi securiști în celulă. Să afle ce și cum. Ei îl întrebau, el tot sta și se ruga...

”Geamurile acelea nu se deschid, c-așa-s ele, vechi! Și zice colonelul acela mai departe: <<La un moment dat, am dat perdeaua și m-am uitat. Părintele era în genunchi, în fața Sfintei Mese. Se ruga. După ce s-a rugat părintele, l-am luat, l-am dus, l-am încuiat. Trei rânduri de uși erau! Un rând de gratii, un rând de uși de fier și un rând de uși normale. O cheie era la mine, una la altul și a treia cheie la celălalt. Nu puteam unul fără de ceilalți doi să intrăm! Gratii la geam, peste tot gratii! L-am dus, l-am băgat pe Părintele acolo, l-am închis. A doua zi, urma să vină generalul, să stea de vorbă cu dânsul acolo, unde l-am închis, la palatul ăla brâncovenesc”...

”Și zice colonelul: <<Părinte, când am venit a doua zi cu generalul, no, deschidem ușa...și nu era nimeni în cameră! Camera goală! Vai de mine! Ne venea și nouă să ne facem cruce! Noi eram colonei de Securitate și ne venea nouă să ne facem cruce! Cine-și poate închipui că există așa ceva?! Generalul ne întreabă: No, cum l-ați luat. Unde l-ați dus? Nu-i nimeni aici. E goală camera! No, duceți-vă și aduce-ți-l!” Noi eram disperați: De unde să-l aducem? No, ne ducem înapoi la mănăstire; unde să ne ducem altundeva? Când ne ducem la mănăstire, Părintele era în slujbă și tocmai spunea <<Pace tuturor!>> Noi intrăm pe ușă și numai pace nu aveam noi! Dar n-am avut voie să-l luăm, până nu a terminat. L-am lăsat, o terminat Sfânta Liturghie, frumos, și apoi l-am dus. Și zice colonelul: <<Eu de atunci i-am zis generalului: Să știți că eu îmi bag demisia din Securitate! Un om singur nu putea să facă așa ceva! Că, uite, aici sunt colegii mei – o cheie e la unul, o cheie la celălalt, a treia era la mine. Cum de-o ieșit omul ăsta? Un om simplu nu face așa ceva! Nu face așa ceva!>>”

(Părintele Ghelasie Țepeș, povestind despre colonelul care l-a arestuit, la Sâmbăta de Sus, pe Arsenie Boca)

A cincea oară nu l-au mai ”cazat”, dar i-au făcut ”cheie”, ca să-l scoată, definitiv, din monahism. Era 1959 când i-au înscenat ”nereguli financiare”. Așa l-au depărtat de altar, așa i-au interzis să mai slujească. Dac’ a stat în tristețe? ”La Prislop, unde fusese exilat, a plâns trei zile și trei nopți. Simțea că nu va mai ajunge, niciodată, la Sâmbăta, că va fi alungat din toate mănăstirile și că doar la moarte va mai putea îmbrăca odăjdile bisericești”, își amintea părintele Pantelimon, căruia Boca-i fuse duhovnic.

 

Pictor de biserici, pictor de Ateneu

A urmat pribegia. A ajuns la București. S-a tras tot aproape de Biserică, pictor de sfinți, după ce, în tinerețe, zice-se că-l făcuse pe Mihai Viteazul de la Ateneul Român. Securitatea îi respira în ceafă. Se pensionează în 1968. Merge-n Giurgiu, în satul Drăgănescu, biserica de aici, ca s-o picteze. Trecerea-i senzațională: leapădă hainele de călugăr, negre, se trage la unele albe, cu tichie, ca de doctor. Suie pe schele, se lasă pe spate și așa, ca Michelangelo la ”Crearea lui Adam”, zămislește chipurile. Timp de 15 ani lucră acolo. Noul Testament, dar și scene moralizatoare, prin care duhovnicul transmise mesaje privitorilor. Preacucernicii părinți vin, văd și bagă semnul crucii. ”Esențiale pentru Arsenie Boca sunt faptele sale, minunile pe care le săvârșește, credința sa, nu neapărat pictura religioasă. Nu cea de la Drăgănescu, care este cu totul aparte față de predania iconografică ortodoxă și pe care n-o putem include în tradiția ortodoxă, fiindcă este o artă înscrisă în curentul acesta post-modernist”, zice Iustin Pârvu.

 

”În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”

 

”Nu desfășoară activitate dușmănoasă”...

Din 1969, Arsenie Boca viețuiește la Mănăstirea Sinaia, unde-și are și atelierul. Loc frumos, zidit, pre la 1695, după o vizită în Peninsula Sinai, de marele spătar Mihai Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin, alintat ”Catedrala Carpaților”. Aici odihnește marele om politic Take Ionescu, plecat din astă lume la 1922, după ce consumase niște stridii alterate.

Arsenie Boca se retrage, treptat – treptat, din zbuciumul vieții de zi cu zi. Undeva, la poale de munte, chiar la intrarea în Sinaia, ridică o chilie, unde se ascunde. De fapt, o preia de la jumătate, pentru că un arhitect voia să se multe pe Valea Prahovei. Aici pictează, aici sculptează, aici se roagă. Inima nu-l mai ascultă. De fapt, s-a jucat cu părintele toata viața. Cu un an înainte de trece la cele veșnice, își prevede sfârșitul. Merge la Prislopul cel iubit, pe final de ’88. Își ia rămas bun pe seară, spre a nu fi văzut. Simte ceva. Merge la Drăgănescu, în primăvara lui ’89. Sărută picturile. Le zice apropiaților: ”Nu mă mai vedeți în curând, că aștia mă termină!” ”ăștia”-s comuniștii. Lasă cu limbă de moarte să fie înmormântat la mănăstirea din care fusese alungat cu 40 de ani în urmă. ”Aici vreau eu să mă hodinesc”, zice.

Cu două luni înainte de final, pe 29 septembrie 1989, maiorul de securitate Constantin Cocârlea propune ca băieții cu ochi albaștri să-l slăbească din stânsoare: ”Din măsurile întreprinse rezultă că nu desfășoară activitate dușmănoasă împotriva orândurii noastre socialiste și nu întreține relații cu elementele urmărite. În prezent este grav – bolnav, imobilizat la pat și nu mai prezintă interes pentru securitatea statului”...Cererea e aprobată pe 7 octombrie 1989.

 

Pe 28 noiembrie 1989 se ridică la cer. Cu o săptămână înainte, părintele Dometie urcă la Sinaia. Vrea să-l vază. Nu este lăsat. Niște măicuțe-i spun că Arsenie Boca nu-i acolo. E plecat cu treabă pe la Drăgănescu. La aproape 80 de ani, pe jumătate paralizat, e dus prin țară...Da’ Dometie știe consemnul: Părintele are un flocos mic și negru. Unde e omul, hop și animalul! Iar acum câinele e acolo...Dometie nu pleacă. La final de noiembrie apare vestea: Boca nu mai este! Părintele Vamvulescu, unul dintre ai săi ucenici de taină, prinde a vorbi. ”L-au iradiat. Prevestise sfârșitul lui Ceaușescu. Dacă au văzut că nu-l pot ucide, l-au dus în pădurea de brazi de la Sinaia și l-au răstignit. După aia, s-a lățit minciuna asta, că Părintele Arsenie a murit nu mucenicește, ci de boală. Trebuie să nu ascundem un adevăr cutremurător: Arsenie a fost scos de vreo trei ori din mormânt. Prima dată, la trei zile de la îngropăciune, fiindu-le frică la securiști să nu învieze, cum îi era frică lui Irod. Eu am fost la înmormântare și-am văzut: unghiile de la două degete îi erau pur și simplu smulse!”

De când Părintele nu mai este, nimeni nu s-a atins de lucrurile sale de la Sinaia. Nimeni, nici măcar călugărițele cele care l-au cunoscut. ”Prislopul e deja invadat de oameni, maicile nu-și mai găsesc timp să se adune sufletește. Nu se poate așa, afluxul acesta de mireni...nu vrem să se întâmple și aici astfel de lucruri”, se apără ele. ”A rămas exact ca-n ziua morții. Nimic nu a fost schimbat. Nici măcar așternutul de pe pat”. Neatinse sunt și semnele de carte ce despărțeau foile, ultimile citite de Părinte: ”Îngerul cu cădelniță de aur” sau ”Omul îmbrăcat în haine de in”...Și o țandără de hârtie pe care scrisese, cu mâna tremurândă și bolnavă, în ultimele ceasuri ale viețuirii pe acest pământ: ”Ferește-ți capul de frig și de prostie!”

Surse: ”Fericiți cei prigoniți”, Fundația ”Arsenie Boca”, ”Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității”