30 de ani de la fuga Nadiei Comãneci. Un salt de nota 1.00

În prima zi de decembrie a lui 1989, vestea cã ”Zeiţa de la Montreal” a scãpat de regimul comunist din România, ajungând în Statele Unite, via Ungaria, face înconjurul lumii. ”Venise timpul sã plec!”, declara gimnasta ce schimbase sistemul de arbitraj cu 13 ani înainte

 

Iubite cetitoriule,

Îngãduie, rogu-te, ca înainte de a te aiepta printre hãţişurile aceste istorioare, sã ai un boţ de rãbdare spre a buchisi ist preambul ce sper a lumina povestioara.

1989, mai exact finalul lui, e unul agitat: Zidul Berlinului cade, cad, dupã el, şi sistemele comuniste, Mihaela Runceanu este asasinatã, urcã la cele veşnice pãrintele Arsenie Boca, naţionala de fotbal a României învinge, cu 3-1, Danemarca şi se calificã, dupã 20 de ani, la un turneu final de Campionat Mondial, la congresul al XIV-lea al P. C. R. Nicolae Ceauşescu este reales Secretar General, vin evenimentele din decembrie, Revoluţia, aşa cã e foarte probabil ca mulţi sã nu-şi mai aducã aminte, accesând propria memorie, de fuga Nadiei Comãneci, de la care, deşi pare greu de crezut, au trecut 30 de ani!!!

E foarte clar cã de atunci şi pânã în aceste vremuri s-au ţesut zeci de legende, dar numai o variantã, cea petrecutã în nopţile de Brumar de acum trei decenii, este cea adevãratã. N-am cãutat a rezolva cazul cu acest material. Nu e o anchetã, nici o reconstituire ca la carte, ci un demers jurnalistic ce pune cap la cap segmentele ce au format una dintre cele mai mari enigme ale istoriei noastre moderne: dispariţia ”Zeiţei de la Montreal”.

Pentru a ajunge în 1989, trebuie sã plecãm din...1981. Nadia Comãneci, cea mai mare sportivã a noastrã din toate timpurile, primul ”1.00” din istoria gimnasticii, transformat în 10.00, e retrasã de un an, dupã Jocurile Olimpice de la Moscova. E momentul în care Bela Karoly, fostul sãu antrenor, decide sã rãmânã în Statele Unite ale Americii. Se activeazã ”Codul Roşu”, Securitatea începe sã o supravegheze îndeaproape pe Comãneci, ca nu cumva tehnicianul sã-i facã vreo ”chemare” peste Atlantic. În 1984, devine membrã a Federaţiei Române de Gimnasticã. 1989 o gãseşte la Giurgiu, antrenoare la junioare. De aici porneşte povestea noastrã.

 

23-24 noiembrie 1989

Nadia Comãneci are 28 de ani. Un om ”apãsat de greutãţi şi probleme”, cum o descriau cei care interacţionau cu ea. Constantin Panait, fost şofer de taxi, care o ducea pe gimnastã unde avea nevoie în perioada Oneşti, stabilit în SUA, din 1981,  împreunã cu Aurel Talpoş, fratele celui ce o va ajuta pe fosta sportivã sã treacã graniţa, precum şi o domnişoarã pe nume Monica Marcu (din cercul de prieteni al lui Aurel Talpoş), se deplaseazã cu o maşinã din Cenad, judeţul Timiş, spre Bucureşti. ”Trag” la casa lui Ion Dolãnescu, acolo unde Nadia Comãneci primise gãzduire (sã considerãm cã nu bãgãm în seamã micile surâsuri detectate la parcurgerea ultimelor rânduri, ce sugereazã cã cititorul cunoştea relaţia ce se înfiripase între rapsodul popular şi sportivã...). Se pleacã spre localitatea de frontierã, cu alai.

 

24-27 noiembrie 1989

Nadia Comãneci ajunge la Cenad. E gaşcã mare. Trag la casa ciobanului Gheorghe Talpoş, cel ce urmeazã a-i fi cãlãuzã. Mariana Talpoş, soţia, rememora, peste ani, pentru ”Adevãrul”: ”Nadia a venit la noi atunci, alãturi de fratele soţului (n.r. – Aurel), care sosise din America. A fost chef mare la noi în curte”. Se lasã cu porc sacrificat, cu lãutari. La sindrofie serveşte ceva şi şeful de post, Pintea Grigore. ”Nadia nu avea aere de vedetã, a dormit pe unde a apucat”, mai spune doamna Talpoş ”Lotul” e interesant, pentru cã Panait şi Aurel au maşini cu numere de Austria, închiriate de la Viena. Cerberii din zonã se activeazã, dar satu-i mic, te cunoşti cu toatã lumea, nu dai alarma dacã ştii de la cine se aud zgomotele din bãtãturã.                                                  

 

”Sala Sporturilor şi Culturii din Bucureşti, 19 august 1976. Acordarea, de cãtre tovarãşul Nicolae Ceauşescu, a unor înalte ordine şi medalii fruntaşilor sportivi la Jocurile Olimpice de la Montreal. Conferirea titlului de <<Erou al Muncii Socialiste>> şi Medalia de aur <<Secera şi Ciocanul>> gimnastei Nadia Comãneci”, notau agenţiile comuniste.

Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc, cota 168 / 1976

 

27 – 28 noiembrie 1989

Petrecãreţii se ”dreg”, dis de dimineaţã. Ziua e liniştitã, se decide sã se plece spre graniţã. Se lasã noaptea, cerul e ca smoala, nu se vede la un cioc de barzã. Nea Gicã Talpoş, cãlãuza, e în faţã. Li s-a alãturat, de la Bucureşti, un pictor, şi el cu dor de ducã, plus un cetãţean din localitatea timişeanã Mãnãştur. Ştie locul şi cu obloanele trase peste ochi, lucra prin zonã de zece ani. Se merge pe jos, logic. Cinci-şase ore, pe un ger nãpraznic. Cumãtra zãpadã s-a aşternut, totu-i îngheţat. Se calcã încet, sã nu se facã zgomot, sã nu se trezeascã soldaţii, grãnicerii.

Frontiera cu Ungaria este trecutã în apropierea satului Pordeanu, ce ţine de Beba Veche. ”Americanii” au plecat cu maşinile, în mod oficial, prin vama Nãdlac, urmând a face joncţiunea cu fugarii pe teritoriul ţãrii vecine. S-a mers pe drumul petrolier, cel din piatrã. Nea Nelu Bohãncanu era şef de IAS pe atunci. Peste ani, avea sã ajungã ”primare’’ în Beba Veche, prin 1996. Dã cep vorbelor: ”Cunoşteam foarte bine ce se petrecea pe acolo. Foarte mulţi încercau sã treacã graniţa. Unii reuşeau, alţii, nu!” Trage aer şi continuã, olecuţã superior, ceva de genul dacã ”nici autoritãţile nu ştiu tot, atunci, cine?” ”Nadia a venit de la Sânnicolau Mare. Mâncase acolo, la un restaurant. Mulţi zic cã a fost ajutatã de Securitate, dar eu nu pot sã-mi dau cu pãrerea”, se retrage în vizuinã, pierzându-şi blazonul de atotştiutor. Oamenii nu aflã exact pe unde sunt pânã când aud, la un moment dat, ”Jo reggelt!”, ”Bunã dimineaţa!” în limba maghiarã.

Ajuns fãrã probleme în ţara vecinã şi prietenã, grupul de fugari este aşteptat, tovãrãşeşte, de grãnicerii unguri. Ospitalieri, aceştia o duc pe Nadia Comãneci la punctul de frontierã Kiszombor şi, de aici, la Szeged, oraş afla la 40 de kilometri de graniţã. Se fac câteva audieri, apoi gimnasta primeşte cheile unei camere a hotelului ”Royal”.

 

     

Harta locului. Nadia a plecat din Sânnicolau Mare, a stabilit ultimele detalii la Cenad, a trecut graniţa pe la Pordeanu şi a ajuns în Ungaria, la Kiszombor

 

Sunã telefonul. E momentul în care trebuie sã-l introducem în poveste pe Tiberiu Boca. ”Pe atunci eram student, colaborator al Secţiei de Limba Românã a Studioului de Televiziune din Szeged”, deapãnã el amintirile. E chemat pentru un ”subiect extrem de important”. ”Am fost şocat! Era vorba de brandul numãrul unu al României”. Dimpreunã cu o colegã maghiarã ajung la hotel. N-o mai gãsesc pe Nadia acolo. ”Am aflat cã plecase, deja, spre Austria”.

 

29-30 noiembrie 1989

Nadia ajunge în Austria. Merge la Viena, la Ambasada Statelor Unite ale Americii. I se elibereazã câteva documente.

 

1 decembrie 1989

Gimnasta ajunge, la ora 4.00, pe aeroportul din New York. E flancatã de Panait. I se organizeazã, sã spunem ad-hoc, o conferinţã de presã. Dupã moda vremii, e îmbrãcatã cu geacã de blugi şi lãnţişor de aur scos afarã, ”tras” peste pluoverul la baza gâtului. Vorbeşte în englezã, la terminalul ”Pan Am” de pe ”J. F. K.”, în timp ce din salã se aude, în româneşte, ”Bravo, Nadia!”. ”Vreau sã vã spun doar câteva cuvinte. Mã bucur foarte mult pentru cã mã aflu în America, de mult m-am pregãtit pentru acest drum. Aş vrea sã mulţumesc prietenului meu (n.r. – Panait) pentru cã a fãcut posibil acest lucru. El este cetãţean american şi trãieşte în America. Am dorit sã am o viaţã liberã!”

Presa de peste ocean începe sã transmitã, marile agenţii se trezesc: ”Nadia Comãneci a evadat din România prin Ungaria şi acum se aflã pe teritoriul Statelor Unite ale Americii”, este cea mai folositã sintagmã.

 

Prima imagine cu Nadia pe pãmânt american, la conferinţa de presã din 1 decembrie 1989, imediat dupã ce a ajuns acolo. În spatele ei se poate distinge mustaţa lui Panait

 

Avem o poveste. Ce facem cu ea?

Nadia se stabileşte, pentru moment, la Montreal, Canada, unde începe sã câştige bani fãcând publicitate la diverse produse. De asemenea, prezintã echipamente sportive. Se reîntâlneşte cu Bart Conner, fost campion olimpic al SUA la gimnasticã, la Los Angeles. Refuzã sã mai vorbeascã de clipele din 1989. Peste ani, lasã doar o scurtã declaraţie şi atât: ”Venise timpul sã plec. Decizia a fost dificilã, deoarece mi-a afectat familia. Am avut puţin timp de gândire, dar, sincer vã spun, mi-am urmat intuiţia. Altcineva a venit cu ideea, eu doar am acceptat. Am ajuns la graniţã, am fugit printr-o zonã interzisã şi, dupã ce am ajuns în Ungaria, am traversat graniţa în Austria. A fost periculos, dar nu am avut altã alegere...Nu am putut sã le spun celor din familie cã voi pleca. Am plecat având la mine doar hainele pe care le purtam în acea zi. Cu familia am luat legãtura abia dupã Revoluţie”, spune ea în 2002. Se va cãsãtori cu Bart, la ”Mãnãstirea Caşin”, din Bucureşti, se vor stabili la Oklahoma.

În România se declanşeazã alarma. ”Fuga Nadiei a fãcut parte din planul americano-sovietic de îndepãrtate a lui Ceauşescu”, aveau sã concluzioneze, peste decenii, chibiţii din Parcul Cişmigiu.

Cert este cã la acel moment Cenadul era militarizat, fiind o localitate de frontierã, cu pichete din 200 în 200 de metri. Doar Nadia a fost lãsatã sã treacã, ciobanul fiind oprit şi arestat pentru trecerea frauduloasã a frontierei. Conform apropiaţilor, Comãneci e nevoitã sã fugã din hotelul ”Royal” din Szeged la ora 4 dimineaţa, pentru cã Securitatea din România îi luase, deja, urma. Astãzi, cãlãuza de atunci nu vrea sã mai vorbeascã. Nea Talpoş e confuz, pare cã vrea a divulga niscavai secrete, apoi te goneşte din curtea unde, cu fix trei decenii înainte, sfârâiau grãtarele. Se fac asocieri cu Pacepa, se spune cã totul a fost aranjat de serviciile de spionaj, pentru cã Nadia era o apropiatã a lui Nicu, fiul lui Nicolae Ceauşescu. Se face anchetã, acasã la cioban. Soţia, mamã a trei copii, are de suferit. ”Au venit cei de la Securitate, mi-au luat cheile de la casã, au cãutat bani, aur, dar nu au gãsit nimic. Probabil cã au montat şi microfoane”. Din stenogramele şedinţelor Comitetului Executiv se poate afla cã dictatorul a fost extrem de supãrat când a auzit de fuga Nadiei. Prima consecinţã a fost trecerea trupelor de grãniceri de la MApN la Ministerul de Interne, pe 15 decembrie 1989. Revoluţia de peste câteva zile a prins aceste efective în degringoladã...

 

”Nu am ştiut de celebritatea mea decât mult mai târziu. De fapt, am aflat dupã ce mã stabilisem la Montreal. Am mers cu câteva demonstraţii în Statele Unite. Am mers la o competiţie şi nu pricepeam de ce lumea era aşa înnebunitã sã punã mâna pe mine, sã mã atingã!”

Nadia Comãneci

 

Istorioara e aproape de final. În 1989 existau câteva articole de lege ce incriminau trecerea frauduloasã a frontierei, ca pe o crimã împotriva autoritãţii. Se mergea chiar pe linia infracţiunii politice şi se pedepsea cu pânã la trei ani de închisoare dacã erai prins. Mai mult, grãnicerii aveau, şi ei, reguli, ce le permiteau folosirea armamentului din dotare. Din fericire, în acest caz, au preferat sã le ţinã în rastel.

 

Nicolae Ceauşescu nu scãpa prilejul de a-i acorda tot felul de distincţii Nadiei. Aşa cã în momentul în care a aflat despre a sa fugã, a fost extrem de supãrat!

Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc, cota 29 / 1978

 

Chiar dacã datele-s reci, rãmânem cu ele. Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi pãstreazã, în arhivele sale, statistica anului 1989, ”vârful” celor care au trecut, clandestin, graniţa. Aproape 50.000 de români au decis sã rişte, 27.000 dintre cei cerând azil în Ungaria.

”Prin 1985, tarifele de cãlãuzã pe la Vâlcani, Deta sau Oraviţa se ridicau la 20.000 – 25.000 de lei”, scrie Brânduşa Armanca în ”Frontieriştii”.

Surse: ”Adevãrul”, arhiva TVR, ”Scrisori cãtre o tânãrã gimnastã”, Nadia Comãneci