1827. Povestea primului balcon: ”Împodobește și înfrumusețează orașul. Nu pricinuiește nicio supărare!”

Cu două secole în urmă, domnitorul Țării Românești, Grigore al IV-lea Ghica, formează, la București, din 20 de boieri, o comisie ce trebuie să analizeze dacă... balconul ridicat de banul Constantin Bălăceanu la casa de pe Podul Mogoșoaiei este legal au ba! Se cercetează documentele, se merge la fața locului și se trage concluzia că ele înfrumusețează orașele Evropii, așa că nu trebuie poprite!!!

Harta Bucureștiului de la 1847. Balcoanele existau deja în multe case

Suntem în Bucureștiul anului 1827. În casele Goleștilor, de pe Podul Mogoșoaiei, apare Societatea Literară Românească, din inițiativa lui Ion Heliade Rădulescu, a lui Stanciu Căpățâneanu ori a lui Dinicu Golescu. Britanicul Charles Colville Frankland, aflat în trecere spre Constantinopol, este găduit de ”Hôtel d’Europe”, pe care-l găsește ”confortabil și curat”, una dintre primele încercări de TripAdvsor, iar pe străzile orașului se desfășoară o procesiune pentru aducerea ploii cu ”ajutorul” moaștelor Sfântului Dimitrie Basarabov.

Dar orașul nu are niciun balcon.

Și asta e povestea noastră de astăzi.

Până în acel moment, aceste ”dependințe” erau total necunoscute în arhitectura Bucureștilor, iar când prima casă cu balcon e ridicată, în 1827, de către marele ban Constantin Bălăceanu, urbea se cutremură. Cine-i omul?

Al cincilea din neamul cu acest mare nume, Constantin Bălăceanu (1746 – 1831)a fost descris ca ”una dintre cele mai strălucitoare figuri”. Vorbea la perfecțiune franceza și neogreaca și știa totul despre aceste două culturi. După ce prima soție i-a decedat, s-a recăsătorit, pe la 20 de ani, cu o fată bogată, Sultana Parascoveanu, cu care avea să aibă patru băieți și două fete. Stăpân peste cea mai mare parte a domeniului de la Balaci, cu toate satele din jur de acolo, s-a ocupat de educația celor șase, toți știind carte. A deținut proprietăți la Stolnici ori la Coslegi și le-a mărit cumpărând pământ de la moșneni. ”Pe lângă aceste mari proprietăți agricole, mai avea case, prăvălii, ateliere sau brutării în București”, nota Constantin Bălăceanu Stolnici în a sa monumentală lucrare ”Saga Bălăcenilor”. Încă din tinerețe s-a arătat a fi o prezență politică activă pe scena politică, unde avea să activeze 47 de ani. Mihail ”Draco” Suțu l-a făcut pitar, apoi a ajuns, pe rând, clucer și paharnic. Constantin Ipsilanti l-a numit mare logofăt al Țării de Jos, apoi, la 1826, avea să cunoască apogeul cariereri sale sub Grigore al IV-lea Ghica (1822 – 1828), care-l numește Mare Ban al Craiovei. A fost și ctitor de biserici – cinci la număr – Gheorghe Lazăr considerându-l un adevărat cărturar.

Dar Bucureștiul tot n-avea balcoane.

Pe 9 iulie 1827, câțiva boieri cer domnitorului Ghica să poruncească desființarea ”pălimarurilor, scrilor, tarăbilor și a altor scosuri” de pe Podul Calicilor, deoarece acestea ies în ”lumina podului” și îl îngustează, împiedicând circulația. Interdicția ridicării unor astfel de adăposturi era mult mai veche, dar cineva o încălca mereu. Ușor-ușor, într-un oraș în care se construia haotic, începea să se facă ordine.

Este momentul în care marele ban Constantin Bălăceanu pornește la drum construcția primei case cu balcon din București, pe Podul Mogoșoaiei, Calea Victoriei de astăzi. Vila era vecină cu cea a marelui postelnic Filip Lenș (n.a. – ridicată pe la 1820, devenită Casa Vernescu) și se găsea cam peste drum de unde începe actuala stradă Nicolae Iorga. Deasupra camerelor de la parter scosese trei grinzi ceva mai în afară. Pe acestea intenționa să ”sprijine” un balcon de unde, la aer curat, să privească tot ceea ce mișcă în lungul uliței. Dar oamenii nu-s pregătiți pentru așa ceva, iar îndrăzneala sa arhitecturală dă naștere unui incident juridic păstrat, și astăzi, în actele vremii.

În acel moment erau oprite, prin poruncă domneacă, încă de pe vremea lui Constantin Ipsilanti (1804), ridicarea de streșini prea mari și cicmale. Acestea din urmă erau niște zidiri făcute deasupra parterului caselor, ieșite mult în afara construcției, obișnuite în arhitectura orașelor orientale, mai ales la Istanbul, dar și în spațiul Imperiului Otoman. La 1827, Bucureștiul era o urbe cu ulițe strâmte, iar aceste construcții, în afara faptului că umbreau strada, împiedicau trecerea carelor și a căruțelor, producând multe încurcături, motiv pentru care au fost interzise. În momentul în care vecinii boierului au văzut că acesta se pregătea să construiască un... balcon, s-au scandalizat, făcând direct plângere domnitorului, pe motiv că Bălăceanu vrea să încalce rânduielile.

Comisie de analiză!

Ghica poruncește sistarea lucrărilor, numind o comisie formată din... 20 de boieri care să analizeze cazul! O parte merge la Curtea Domnească, pentru a cerceta actele existente, alta poposește la fața locului, pe Podul Mogoșoaiei. În anafora (raport făcut domnitorului), comisia precizează, pe 30 septembrie 1827, că s-au făcut cercetări asupra vechilor dispoziții, dar niciăieri nu s-a găsit, scris negru pe alb, că este au ba voie să ridice balcoane, menționându-se că erau ”îngrădite” doar cicmalele, streșinile și obloanele ce se ridicau și se lăsau! Specificând, clar, că există o diferență între noua construcție și cicmaua, boierii erau de părere că nu trebuie să se oprească ridicarea balcoanelor, din contră, ”găsim cu cale să aibă slobozenie atât dumnealui banul, cât și oricine măcar de va voi ca să-și facă balcoane la linia podului”.

”Balconul nu numai că nu pricinuiește nicio supărare, ci împodobește și înfrumusețează politia (n.a. – orașul), după cum se văd în cele mai frumoase și mai mari politii (orașe) ale Evropii, de unde avem cuvântul de balcon, că balconurile nu sunt nicicum poprite”.

În schimb, comisia recomanda să se țină cont de câteva regili ce vizau înălțimea, iar scurgerea apei să fie făcută conforma actelor, pentru a nu se aduce atingere intereselor vecinilor ori a celor ce treceau pe stradă. De asemenea, construcția balcoanelor trebuia făcută la doi stânjeni (n.a. – aproximativ 3,6 metri) înălțime de la nivelul uliței, să aibă jgheabrui la streașină și burlane de tablă, pentru ca apa să se scurgă pe caldarâm, ”fără de a supăra pă trecători și fără de a fi volnici nimeni să lungească de la strășinile balcoanelor zgheaburi în lumina podului, a curge apa din ploi asupra trecătorilor, cu care pricinuiește supărare, umplând de apă atât pă trecătorii după jos, cât și pă cei ce umblă cu caleșcile”.

Unii proprietari aveau voie să-și ridice balcoanele chiar mai jos de înălțimea stabilită, dar construcțiile respective trebuiau să nu fie la stradă, ci înăuntru curții lor. Cei care făceau ”jgheaburi aruncate din strașina balconului afară ca să curgă apa în lumina podului, să le taie și să le strice, fără de cea mai mică prelungire”.

Apariția balcoanelor a bulversat viața Bucureștilor

Conform nizamului (n.a. – ordin) și a poruncii domnești, se știe că fostul mare clucer Nicolae Trăsnea și Constantin Bălăceanu și-au făcut balcoane la casele lor, acum aproape 200 de ani. De asemenea, s-a consemnat că jgheaburile și burlanele clădirii vornicului Mihail Manu de pe Podul Caliții (n.a. – Calea Rahovei), ce aveau scurgere în stradă ”care nu puțină supărare pricinuiesc la toți trecătorii dă obște, umplîndu-se dă apă la vremi ploioase”, au fost ”stricate”, adică date jos...

Așadar, balconul a apărut în București cu două secole în urmă, iar deciziile ce vizau... dezvoltarea urbanistică a zonei erau luate de către o comisie formată din 20 de boieri.

Surse: ”Cronologia Bucureștilor”, Gheorghe Panu, balacenii.com