Rândurile de față nu vor să întristeze în zilele în care se adună un secol și un deceniu de la plecarea lui Ion Luca Caragiale, marele nostru dramaturg. Vor doar să arate tragedia prin care a trecut acesta, el, cel care ne-a adus și ne aduce încă surâsul pe chip. A avut copii care i-au decedat în primele luni de viață, alții care nu l-au iubit iar de recunoștința celor care l-au considerat un adevărat tată nu s-a putut bucura
Ion Luca Caragiale și fiul său, Mateiu, bastardul vânător de fuste-bogate
Pe la 1884, Ion Luca Caragiale, în vârstă de 32 de ani, s-a angajat ca funcționar la Regia Monopolurilor Statului, pentru a-și câștiga existența, deși fix atunci începuse succesul comediei sale ”O scrisoare pierdută”, publicată în revista ”Convorbiri Literare”. Prinsese drag de Maria Constantinescu, cu care se mută într-o casă-vagon, pe strada Frumoasă, la numărul 14. Unii specialiști afirmă că era colegă cu el, la ”Regie”, alții că lucra la fabrica de tutun ”Belvedere”. S-au plăcut, s-au iubit, din dragostea lor fulgerătoare a apărut Mateiu, primul copil al dramaturgului, născut 25 martie 1885. Autorul unei opere apreciate, ”Craii de Curtea-Veche”, iubitor de heraldică și de genealogie, Mateiu nu este descris în tușe prea calde de către cei care l-au cunoscut. ”Reacționar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veșnic cârtitor, în fine, o conștiință de boier de țară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole care, firește, nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici și supuși”.
Relația lui Caragiale cu Maria s-a încheiat destul de repede. În 1888, Nenea Iancu se despărțea de femeia cu 10 ani mai tânără ca el, modestă intelectual, dar se îngrijea ca pe parcursul vieții să nu-i lipsească nimic. Îl recunoștea pe Mateiu și-l trecea pe numele său. Personaj controversat, fiul lui Caragiale se căsătorea, în 1923, cu Marica Sion, fiica scriitorului George Sion, o aristocrată cu... 25 de ani mai mare ca el, doar pentru avere, în timp ce continua să-și descrie tatăl drept un ”nevrednic, un vulgar și un bețiv”.
Mateiu deceda la început de ianuarie 1936. Accident vascular cerebral la doar cinci decenii de viață. Soția avea să-i supraviețuiască aproape un deceniu, părăsind această lume la venerabila vârstă de 85 de ani.
După despărțirea de Maria, Ion Luca Caragiale se căsătorea, în 1889, cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului român de origine florentină Gaetano Burelly, actul fiind semnat de primarul Pache Protopopescu. Frumoasă, devotată, zveltă, avea să fie femeia care-l potolea pe ”canalia” de Nenea Iancu. Deși dramele nu-i ocoleau. Noua doamnă Caragiale o năștea pe Ioana chiar în anul căsniciei (24 octombrie).
”A venit la Teatrul Naţional, însoţită de câteva prietene, să asiste la o reprezentaţie cu Sarah Bernard. Nu mai erau bilete la casă. În timp ce stăruiau pe lângă Alexandru Brăiloiu, secretarul, directorul general al teatrului, Caragiale a ascultat surâzând doleanţele domnişoarelor de a fi îngăduite măcar la galerie, şi le-a făcut plăcerea. Doamna Caragiale îşi aminteşte ca şi cum ar fi eri, cum Caragiale a luat-o de braţ, ca pe o veche cunoştinţă, ca să-i ajute să urce scările. Aici se intercalează o altă plăcută amintire a ilustrei văduve. Zărind pe o doamnă bătrână, care urca cu anevoe treptele spre galerie, Caragiale şi-a lăsat tânăra parteneră de 19 ani şi a oferit braţul venerabilei persoane”.
Șerban Cioculescu povestind, în 1938, cum se cunoscuseră cei doi.
Din păcate, micuța se stinge în 1891, unii spun că de tuse convulsivă, alții de difterie. Tot atunci, pierea și Agatha, de doar un an (născută 10 noiembrie 1890), cea de-a doua fiică a cuplului! Destul de zdruncinată după aceste tragedii, Alexandrina, suflet nobil, va avea grijă de Mateiu, apărut în noua familie încă de la început. Dar viața merge înainte, iar soția marelui scriitor îl aduce pe lume pe Luca, pe 3 iulie 1893. ”Luchi”, cum urmează să fie cunoscut în literatura română, va fi susținut de către tată, spre deosebire de Mateiu, devenind favoritul acestuia. Va colinda întreaga Europă, trecând prin Franța, Elveția ori Austro-Ungaria, finalmente stabilindu-se, cu familia, la Berlin. În jurul anului 1909, îl găsim făcându-și studiile în particular, la unele dintre materii cu Panait Cerna. Începe o carieră de traducător dar și de scriitor pe tărâmul simbolismului, a parnasianismului ori al literaturii moderniste. Alături de Caragiale, ajunge în nordul Germaniei, la Marea Baltică, dar și în Danemarca. Până ca dramaturgul să se stingă, vin în țara natală, pentru o scurtă vizită, trecând pe la Sinaia. În timpul ocupației din Primul Război Mondial arată o vădită atracție față de germani, fiind influențat, pare-se, de către fratele său vitreg, Mateiu. Scrie și publică primul și singurul său roman, ”Nevinovățiile viclene”, apoi, pe 7 iunie 1921, la doar 28 de ani, decedează în urma unor complicații date de o pneumonie!
Imaginea poate nu-i tocmai clară, dar e importantă ca valoare: Caragiale cu soția, Alexandrina și cei doi copii, Ecaterina și Luchi
Mezina familie Caragiale, Ecaterina (Logadi după căsătorie), născută pe 30 mai 1894, este singura care a avut o viață lungă, trăind 90 de ani. A fost o cunoscută memorialistă, notând într-un manuscris aproape toate amintirile sale despre marele dramaturg, dar și despre familia ei. Spre deosebire de Mateiu, avea numai cuvinte de laudă. Alintată ”Tuski” sau ”Kothinka” nota, cu lux de amănunte, detaliile. Din scrierile sale aflăm că schițele ”De închiriat” ori ”Caut casă”, ilustrează viața familiei Caragiale de la București, când, în trei ani, fuseseră nevoiți să schimbe patru locuințe. De asemenea, Ecaterina scrie despre faimosul ”Bubico”, cățelul proprietarilor din strada Rotari, de la numărul 21-23, unul foarte răsfățat. ”Ne-am mutat, apoi, pe Sculpturii 20, într-o casă ursuză. Aici tata era mereu supărat. Într-o noapte de viscol, s-a prăbușit cu zgomot asurzitor tot geamlâcul marchizei, iar frigul s-a năpustit dușmănos în casa posacă. Mama mi-a spus mai târziu că, la acea epocă, deși tata era în plină putere de creație, o duceam foarte greu”...
Conform Ecaterinei, țara preferată a peregrinărilor caragialiene a rămas Italia, cu o excepție. ”La Neapole, l-au îngrozit mizeria și murdăria zdrențelor ce atârnau în ulițele strâmte prin care se scurgeau lăturile. <<Aici se prindea râia de galoși>>, obișnuia să spună tata!”.
Caragiale se stingea la Berlin, unde se autoexilase, pe 9 iunie 1912. La trei ani după moartea sa, Ecaterina, Luchi și mama lor s-au întors în țară. Alexandrina deceda pe 16 aprilie 1954.
Ecaterina se căsătorea, devenind doamna Logadi. Când soțul ei era arestat de către comuniști, fiind ținut la carceră mai bine de un an, dormea pe jos, acasă, ”din solidaritate”. Se stingea în ajunul Paștelui din 1986, pe 18 aprilie. La înmormântarea sa putea fi zărite Ioana Nicola-Știrbei, fosta solistă de operă, fiica primei Directoare a Operei din Timișoara, Aurora (Aca) de Barbu ori Lisette Georgescu, marea pianistă. Cuvântul de adio era rostit de Conu’ Alecu Paleologu...