110 ani de la scufundarea ”Titanicului”: am avut doi români pe vas!

După o primă încercare nereușită de a ajunge în Statele Unite, Bella, o croitoreasă născută în Iași, și fiul ei, Meier, de numai șapte ani, urcă la bordul celui mai faimos vapor construit vreodată, ”Titanic”, după o grevă a celor de la ”Adriatic”, vasul pentru care aveau bilet. În noapte tragediei, urcă pe Barca de Salvare Numărul 14. Finalmente, după ce sunt refuzați, din nou, ajung la Chicago și, de aici, în Texas. Bella se recăsătorește, Meier are, la a sa viață, trei copii, stingându-se... pe un 15 aprilie, la a 63-a ”aniversare” a scufundării vasului de nescufundat. Aici este, pe scurt, povestea lor

 

Bella și Meier, într-o fotografie trasă în Canada, după ce se stabiliseră, de puțină vreme, aici

 

Bella (n.a. – Beile) Trayzohn (n.a. – Șapiro) se născuse la Yassi, pe 20 mai 1882. ”Yasii” era, pe atunci, ”modalitatea” englezilor de a desemna Iașiul. Crescută într-o familie de evrei, deprinsese, de mică, taina croitoriei. Cei care au cunoscut-o, spuneau că la 16 ani realiza croieli și cusături de excepție.

La 20 de ani se căsătorea și pleca în Imperiul Rus. Conform concepției de atunci, aici se găsea mai ușor de muncă. Meier, fiul ei, apărea pe lume pe 15 noiembrie 1904, dar avea să crească fără tată, pentru că părintele dispărea, fără urmă, în Războiul ruso-japonez, din 1904-1905. Se înrolase în armata condusă de Nicolae al II-lea, dar fusese unul dintre cei 189.618 ostași căzuți pe câmpul de luptă.

Speriată de gândul că cel mic – care avea doar șapte ani – creștea și urma să fie înrolat în armată, Bella s-a gândit să emigreze în Statele Unite. Nu direct, pentru că nu putea, ci prin Anglia, unde avea niște rude. S-a ascuns cu Maier într-o căruță, au fugit din Imperiu. Au trecut Atlanticul, în 1911, cu pașaportul de ”Etnici români din Imperiul Rus”. Au plecat din Anwerp, la bordul navei candiene ”SS Montezuma”, au ajuns cu bine, dar au fost refuzați la serviciul ”Imigrări”. Așa că au trebuit să facă întoarsă cale. Însă nu la Moscova, ci la Londra, la a sa rudă, Isaac Slater, din Whitechapel, strada Bedford, la numărul 96. N-a renunțat, nicio secundă, la ideea de ajunge la unchiul Henry Kaufman, din Chicago, numai că trebuia să muncească, din nou, pentru a face rost de bani.

În primăvara lui 1912, îi are. Adoptă numele de ”Moor”, scoate 12,9 lire sterline (n.a. – echivalentul, acum, a 60 de dolari), cumpără un tichet de clasa a treia, ceva comun, cu numărul 392096, și aștepată ca ”RMS Adriatic”, nava companiei ”White Star Line”, care opereză și ”Titanicul”, ”Britannicul” sau ”Olympicul” să plece spre ”Tărâmul Făgăduinței”. Numai că cei de pe vas fac grevă, iar călătoria pare anulată! Ba, nu! Sunt redirecționați către ”Titanic”, ce urmează să părăsească portul Southampton pe 10 aprilie 1912, cu destinația ”Lumea Nouă”.

Au urcat pe Puntea E, cabina 121, undeva, în măruntaile uriașului vas. Bella (n.a. – pe care, uneori, o vom găsi amintită ”Beila”) se apropia de 30 de ani, Meier, de opt.

După ce pachebotul s-a desprins de la dană, pasagerii de la clasa a trei au primit permisiunea de a merge pe punte, pentru scurte perioade, ziua. Nu exista, pentru ei, program de divertisment, așa că fiecare își petrecea timpul după posibilități. Meier devenise, extrem de repede, cunoscut printre cei care călătoreau, pentru că era băiețelul care colecționa ”cartonașele cu desene”, cele ce susțineau pachetele de țigări: unele erau cu indieni, altele, cu cowboy. Erau 2.228 de suflete.

În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, atunci când se produce tragedia, Bella se afla pe punte. Suferea, de la vârsta aceasta, de insomnii, cauzate de nesiguranță: vor fi sau nu lăsați să intre în Statele Unite de către autoritățile de pe ”Ellis Island?” E și mai probabil ca în momentul coleziunii să se fi aflat sus, pentru că știa mulți ”locatari” de la prima clasă și, după ce în două zile nu prea avuseră voie să ”colinde” de colo-colo, restricțiile se mai ”înmuiaseră”.

 A alergat, într-un suflet, pe Puntea E. Și-au pus vestele de salvare și a căutat, rapid, gentuța în care se aflau actele pentru Statele Unite: pașapoartele, dar și adresa din Chicago unde trebuiau să ajungă. Urmașii săi aveau să o descrie ca pe o mamă cu un instinct de supraviețuire extraordinar. Din acest moment, începe legenda, pentru că nici Bella, nici Meier nu-și vor aduce aminte cum au ajuns pe Barca de Salvare Numărul 14. Vag, femeia a rememorat că cineva, o doamnă, văzând că este insoțită de cel mic, i-ar fi cedat locul. S-a mers mai departe, afirmându-se că aceasta ar fi fost faimoasa Ida Straus, dar niciun document, nicio declarație, nu a putut susține acest lucru.

 

Salvați de un operator de bord care pleca la somn!

Harold Cottam era operatorul de bord de pe nava ”RMS Carpathia”, cea care naviga prin zonă. Aproape de miezul nopții, se pregătea să meargă la culcare, moment în care a recepționat SOS-ul venit de pe ”Titanic”. Căpitanul Arthur Rostron a dat, imediat, ordin să se plece, cu toată forța motoarelor, spre locul tragediei.

 

Meier, cu soția și nepoțeii, în El Paso, Texas

 

Barca de Salvare Numărul 14, aflată în spatele vasului, a fost încărcată cu pasageri și coborâtă – a cincea în ordine – la 01.40 AM. 30-32 de suflete, 10 oameni din echipaj și două stewardeze, în total cam 46 de supraviețuitori. Bella strânge la piept geanta, Meier, cartonașele cu indieni. Nu pricep prea bine ce se petrece, dar se îndepărtează de locul în care ”Titanicul”, nava ce nu se putea scufunda niciodată, începuse a se scufunda... La ora 7 dimineața, toți urcau la bordul navei ”Carpathia”. Fuseseră salvați! Aici se face o sumară triere, dar și o listă. În dreptul celor doi, la ”Naționalitate”, apare, clar, cuvântul ”Romanian”.

Ajung la New York pe 18 aprilie 1912. Inexplicabil, sunt refuzați, din nou, de Serviciul ”Imigrări”. Pleacă spre Canada. Finalmente, după ani, poate ajunge la rudele sale din Chicago. Se căsătorește cu Ralph, se mută în El Paso, Texas. Aici decedează, pe 30 ianuarie 1958, la 75 de ani.

Micuțul Meier (n.a. – ”americanizat” Meyer Moore) se căsătorește, peste ani, cu Henrietta Berger, în 1937. Soața suferă de artrită, așa că recomandarea medicului e să meargă spre un loc ceva mai cald. Logic, aleg El Paso, Texas. Dețin o micuță afacere, dar prietenii consemnează că Meier nu s-a mai urcat, în viața sa, pe o barcă. Cu toate acesta, fatalist fiind, obișnuia să spună: ”Dacă îți este hărăzit să mori spânzurat, atunci nici nu vei fi împușcat, nici nu te vei îneca!” Primul copil al cuplului, Ralph, se năștea în 1939. Apoi mai urmau încă doi, Carl și Ira. ”Era un tip vesel, mereu pus pe șotii”, spuneau apropiații.

S-a stins pe 15 aprilie 1975, la cea de-a 63-a ”aniversare” a tragediei... Aproape în fiecare an, urmașii lui Meier sunt vizitați de către jurnaliștii americani. Și tot de fiecare dată, le spun acestora: ”Nici bunica, nici tata nu au purtat tricouri pe care să scrie: <<Am supraviețuit Titanicului!>>”.

 

Piatra de mormânt a Beilei Moor, Cimitirul ”B’nai Zion”, El Paso

Cel mai nou articol

Sorry, there are errors on the page: